La Galaţi, prima despăgubire pentru Holocaustul românesc

[dcp100168]

La Galaţi, prima despăgubire pentru Holocaustul românesc: 360.000 de lei

Doi fraţi evrei au obţinut, în premieră, despăgubiri în justiţia românească pentru cele îndurate în perioada Holocaustului şi, indirect, condamnarea regimului Antonescu. Devy Abraham era un copil de 8 ani când a fost deportat în Transnistria împreună cu familia. Când s-a întors acasă, în 1945, avea vârsta pubertăţii, dar experienţa morţii îl îmbătrânise deja. Vreme de aproape o jumătate de secol după ce a scăpat din ghearele Holocaustului a trăit cu spaima Securităţii în oase. Ar fi vrut să-şi strige suferinţa de a-i fi fost răpită copilăria şi de a-i fi fost distrusă familia, însă instinctul de conservare i-a impus autocenzura. În 2005, după ani de ezitări, a decis să se elibereze. În primul rând din temniţa propriei memorii. Şi să ceară condamnarea celor din cauza cărora a suferit. În 2009, după o luptă inegală cu statul, Devy Abraham a obţinut o a doua execuţie a mareşalului Ion Antonescu. Una simbolică, dar care îi unge sufletul. Devy Abraham şi fratele său, Sami, care era bebeluş când a fost deportat, sunt primii evrei care au obţinut despăgubiri în justiţia românească, la Tribunalul Galaţi, pentru Holocaust.

Deportarea, suprema îngăduinţă legionară

„Jidanul Isac Abraham va fi executat.” Cu această sentinţă seacă a început calvarul familiei lui Devy. Era în plină iarnă a anului 1941, în Portul Galaţi, la sediul comandamentului legionar din oraş. Isac Abraham, tatăl lui Devy şi al lui Sami, s-a predat legionarilor după ce doi ani scăpase de înregimentarea în batalioanele de muncă pentru evrei. „Tata a venit în Galaţi în 1932, din Bucovina, şi s-a căsătorit aici cu mama, Fany Weisman. În 1939 i-a venit ordinul de chemare în batalioanele de muncă, însă au to rităţile l-au căutat mult timp la Siret, de unde venise. La începutul lui 1941 i-au dat însă de urmă, în Galaţi”, povesteşte Devy. Iniţial, Isac Abraham s-a ascuns la nişte prieteni. Jandarmii au găsit-o totuşi pe soţia sa. Bătaia primită de aceasta l-a făcut pe bărbat să cedeze şi să se predea imediat. „Când ne-am dus după el, în port, era la pământ, în genunchi, bătut până la sânge”, îşi aduce aminte Devy.

Imaginea căpitanului Soare, şeful Legiunii de Jandarmi, cel care a rostit sentinţa fatidică pentru tatăl său, îi revine în minte şi-i brăzdează faţa cu un rictus. „Eu aveam 8 ani, fratele meu 1 an. Mama, care-l avea în braţe, a sărit la picioarele tatei, iar eu am început să plâng. Atunci, căpitanul Soare a schimbat foaia. „Familia jidanului Abraham va fi deportată în teritoriile noastre”, a spus el. Pe moment, li s-a părut o îngăduinţă pe care au primit-o cu bucuria celor care şi-au văzut salvat capul familiei. Nu aveau de unde să ştie că moartea nu-i va scăpa din ochi.

Exterminarea lentă, prin înfometare

Familia Abraham a fost singura din Galaţi deportată în Transnistria. După ce căpitanul Soare i-a cruţat viaţa „jidanului Isac”, acesta şi-a lăsat toată bruma de avere strânsă ca cizmar, şi-a luat cei doi copii şi nevasta şi s-a îmbarcat pe un şlep ce i-a dus pe Dunăre până-n Ucraina. Apoi au trecut din tren în tren de marfă şi au ajuns la Chişinău. Din acel moment s-au transformat în statistică. S-au alăturat zecilor de mii de evrei care au fost trimişi în lagărele din Transnistria.„Am mers în coloană, pe jos, sute şi sute de kilometri. Ne-am oprit abia după nouă luni, nu departe de Bug, în lagărul de la Halcineţ, judeţul Moghilev”, explică Devy Abraham. Acolo li se pregătise drept adăpost un fost grajd de vite, unde au fost băgaţi câte 30 de oameni într-o încăpere. Se dormea direct pe lutul de jos, fără geam şi fără uşi. Pentru exterminare, regimul Antonescu nu se obosise să mai ridice camere de gazare. A folosit o metodă mult mai economică şi sigură: înfometarea. „Se murea pe capete de foame, păduchi şi frig”, spune Devy. Alături de el şi de fratele său, în lagăr mai erau trei copii. Unul era vărul lor, Jean, ce fusese deportat împreună cu mama sa, Carolina Segal, sora lui Fany Abraham. Se întâlniseră cu ei la Chişinău, unde aceştia fuseseră aduşi de la Bacău. Pe drum, din cauza unei apendicite, Carolina şi-a pierdut soţul, pe Avram, însă la Halcineţ a învăţat repede lecţia supravieţuirii pentru a-şi ţine în viaţă pruncul. Ceilalţi doi copii erau ai unui căruţaş din Cernăuţi, şi erau ceva mai mari decât Devy. „Ei erau privilegiaţii lagărului. Când murea cineva, jandarmii îi puneau să caute morţii de aur. Scoteau dinţii cu cleşti pentru cuie şi îi dădeau jandarmilor. Aşa obţineau de mâncare”, povesteşte Devy, cu o urmă de invidie - cea a copilului - pe faţă.

Tatăl, executat în Ucraina

De contactul cu stârvurile nu avea să scape nici Devy. De obicei, când murea cineva, era pus să care cadavrul în şanţul din faţa lagărului, în care, spune el, era lăsat să putrezească pur şi simplu, fără a fi acoperit cu pământ. „Nimeni nu se putea apropia de lagăr”, arată el. Cu toate încercările fizice la care trebuiau să facă faţă, Abrahamii erau mulţumiţi că sunt încă cu toţii în viaţă. Şi, mai ales, împreună. În 1943, cei aproximativ 150 de bărbaţi de la Halcineţ au fost duşi însă într-un alt lagăr, la Nicolaev, în Ucraina. „Au fost luaţi de câţiva ofiţeri SS, încărcaţi în maşini şi duşi să muncească într-o carieră de piatră.” După un an, poveşteşte Devy, căruţaşul Kelmer, tatăl celor doi copii ce scoteau dinţii cadavrelor, a reuşit să evadeze de la Nicolaev şi s-a întors la familia sa, în Halcineţ. Soţia îi murise şi, noaptea, a reuşit să fugă de acolo cu copiii. Nu înainte de a-i da lui Fany Abraham o veste care avea să fie primul pas spre declin: Isac fusese împuşcat la Nicolaev pentru că se îmbolnăvise şi nu mai era apt de muncă. Dar moartea nu-şi spusese încă ultimul cuvânt.

„Atât vreau. O prăjitură”

După război, Devy şi-a întreţinut familia cu banii câştigaţi ca băiat de prăvălie, într-o drogherie. Treptat şi-a făcut şi studiile, devenind tehnician farmacist. Fratele său, Sami, stabilit la Râmnicu-Vâlcea, a lucrat în armată şi are doi copii emigraţi după 1990 în Israel. Mama lor, Fany, a rămas inaptă de muncă din cauza unui glonţ care nu i-a putut fi extras şi a murit în 1991. În urmă cu 30 de ani, Devy a aflat că mătuşa Carolina şi fiul ei Jean au reuşit să plece, cu un vapor, în Palestina.

În 2005, Devy a decis să dezgroape ororile trecutului şi a dat statul român în judecată pentru cele îndurate. În 2006, o boală necruţătoare i-a răpus singura fiică, iar soţia sa a orbit şi a paralizat de supărare. El nu a cedat însă. Deşi a avut avocaţi din oficiu, s-a reprezentat singur. Iniţial, a pierdut la instanţele din Galaţi. Înalta Curte de Justiţie a decis rejudecarea. În octombrie 2007, Tribunalul din Galaţi i-a făcut dreptate. „O persoană care a fost privată de libertate ori căreia i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal şi chiar imoral are dreptul la recuperarea pagubelor”, au motivat judecătorii. Decizia a fost menţinută şi de Curtea de Apel Galaţi, iar din iunie 2009 fraţii Abraham tot aşteaptă 360.000 de lei - banii de la stat, care au întârzâiat prea mult, dar acum „sunt prinşi în noul buget”, după cum a confirmat Direcţia Finanţelor Galaţi. Nu sunt mulţi, dar nici puţini pentru nişte bătrâni care şi-ar putea îndeplini cu ei dorinţe nerostite. Devy ar putea, de pildă, să meargă în Israel. Dar nu. El nu-şi doreşte decât să-şi ia o prăjitură.

Delicatese de lagăr nazist: carne de câine şi urină

În lagărul de la Halcineţ, în 1944, mai rămăseseră vreo 30 de persoane. Au supravieţuit nu neapărat cei mai sănătoşi, ci cei care au putut să se lupte mai aprig pentru hrană. „Eu şi mătuşa mea, care era mai agilă, reuşeam uneori să ne mai strecurăm sub gardul de sârmă care împrejmuia lagărul şi să fugim, dimineaţa, pe la ora 4, în satul cel mai apropiat. Pur şi simplu cerşeam. Ne întorceam cu câţiva cartofi, cu o bucată de mălai. Mai mergeam în pădure, aduceam ciuperci. Nu ne-am otrăvit niciodată”, punctează bătrânul. Deşi vara erau duşi să lucreze la câmpurile de tutun, sfeclă şi cartofi dimprejur, deportaţii nu aveau voie să bage nimic din ce era comestibil în gură. „Un pretor stătea cu un pistol într-o mână şi cu o umbrelă cu ţepuşă în spatele nostru. Dacă încercam să mâncăm ceva, fie ne înţepa, fie ne împuşca”, descrie Devy. Salvarea de la foamete, în ultima perioadă a deportării, a venit de unde se aşteptau mai puţin. De la jandarmii care începuseră să împuşte câinii din zonă pentru a-şi face cizme din pielea lor. „Când auzeam o împuşcătură, eram cel mai vioi. Mergeam afară, luam câinele şi îl prăjeam pe frunze, cu tăciuni aduşi aprinşi, tot clandestin, de la ţărani. Era o mâncare dulce şi greţoasă”, spune Devy, ca şi cum ar vrea să alunge un iz neplăcut.

„Medicament” împotriva febrei tifoide

Cele mai grele încercări au fost tifosul exantematic şi febra tifoidă. „De primul am scăpat datorită mamei, care-şi cususe o pereche de cercei şi un inel de aur în poala rochiei cu care a plecat de acasă. I-a dat unui jandarm să ne aducă pâine, slănină şi usturoi şi aşa ne-a salvat. Febra tifoidă am făcut-o de la apa cu excremente pe care o beam”, este convins Devy. În fântâna de lângă lagăr fuseseră aruncate cadavre pentru ca oamenii rămaşi în viaţă să nu poată bea apa. Aşa că singura şansă de a-şi potoli setea rămăsese zăpada pe timp de iarnă sau apa de ploaie, din urmele lăsate de vite în noroi. „Medicamentul pentru febră a fost propria urină, însă nici aceasta nu era deajuns, în condiţiile în care nu mai eram în stare să procurăm mâncare şi apă”.

Ucişi de armata română

În martie 1944, cei trei Abrahami rămaşi în viaţă au fost şi ei la un pas de moarte. „Au venit două maşini cu soldaţi români şi un neamţ şi ne-au dus în stepa Kopaigorod. Ne-au oprit lângă o groapă, deja plină de morţi, ne-au întors cu spatele, pe marginea gropii, şi au început să tragă. Voiau să elimine orice martor al crimelor din lagăre”.

Repatrierea

Dumnezeul Abrahamilor, unul ce nu avea prejudecăţi rasiale, a intrat atunci în acţiune. „Din fericire, noi am venit cu a doua maşină. Când au început să tragă în noi bravii noştri soldaţi români, deveniţi apoi veterani respectabili, au apărut nişte avioane ruseşti. Soldaţii au intrat în panică, au tras aproape la întâmplare, apoi au fugit”. Devy şi mama sa aveau să se trezească după nici el nu ştie cât timp în groapa cu morţi. Fany primise două gloanţe în şold şi era cu minţile rătăcite, iar Devy avea un glonţ în picior. Singur, Sami, ca prin minune, scăpase teafăr. Carolina şi Jean, în schimb, dispăruseră. „Am fost găsiţi de doi ţărani, care ne-au ascuns într-o colibă în păpurişul din preajmă. Acolo am stat, cu ajutorul lor, până în 1945, când am aflat şi noi că s-a terminat războiul şi am fost repratriaţi”, îşi încheie Devy povestea.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/883725/Prima-despagubire-pentru-Holocaustul-romanesc-360000-de-lei/

[Mikka]

Nu vreau sa ma pronunt asupra evenimentelor in sine, dar daca ce e scris mai sus ar fi o depozitie intr-un tribunal, persoana care o facea ar fi fost trimisa la plimbare. Sper sa fie doar o greseala a ziaristului (tipic de altfel...): in iarna lui 1940/1941 nimeni din Romania (cu atat mai putin un capitan) nu putea trimite pe nimeni in TRANSNISTRIA pentru simplul motiv ca asta era in URSS. Daca e vorba de iarna lui 1941/42, atunci e la fel de prost pentru ca la vremea aia cei care fusesera membri ai Legiunii spargeau piatra cine stie pe unde...

Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. In urma neintelegerilor cu Antonescu au fost maziliti in ian. 1941 (rebeliunea legionara 21-23 ianuarie 1941). Transnistria a fost atribuita Romaniei spre administrare evident dupa inceperea razboiului contra URSS (22 iunie 1941) si, la fel de evident, dupa eliberarea Basarabiei. Probabil ca din poveste lipseste un capitol pe care ziaristul l-a considerat neinteresant.

Oricum, e de remarcat ca la Galati s-a dat prima decizie de acest fel, intr-o problema neasumata si, in acelasi timp, dureroasa, a Romaniei si romanilor.

[riaji]

Nu pot sa nu te contrazic pentru concluzie, Mikka A fost si a ramas o problema foarte dureroasa, intocmai pentru ca a fost asumata in mod eronat de romani si de Romania, ca tara (mai ales dupa 1990, gratie unor personaje precum Nastase sau chiar Vadim). Aceasta "problema" ne-a fost bagata pe gat cu totul si abia acum dibuim sa-i vedem capul.

[webstar]

Si de ce trebuie sa platim noi in 2010 o fapta comisa de un oarecare "jandarm ori capitan" mort probabil pana in anii 1950? Polonezii au fost despagubiti? Dar pe noi cine ne despagubeste pentru faptul ca am fost singura tara "invinsa" care a platit datorii de razboi in bani si teritorii? Daca ar fi dupa mine i-as oferi un loc de veci in cimitirul eroilor, nu zeci de mii de lei, iar ca sa vada ca sunt si darnic, i-as oferi si o prajitura(chiar un tort, ca nu poate costa asa scump).

[dcp100168]

Cazul Abraham poate genera legea Holocaustului

Sentinţa prin care doi evrei din Galaţi sunt despăgubiţi pentru ororile îndurate în timpul regimului Antonescu poate constitui un precedent pentru alţi supravieţuitori. Exemplul lui Devy şi Sami Abraham, cei doi fraţi deportaţi în Transnistria care au câştigat la Tribunalul Galaţi despăgubiri de 360.000 de lei pentru abuzurile regimului Antonescu, ar putea fi urmat de ceilalţi supravieţuitori din România ai Holocaustului. În prezent, mai sunt în viaţă doar 300. Aceasta este opinia preşedintelui Asociaţiei Evreilor Români Victime ale Holocaustului, Liviu Beriş, el însuşi un supravieţuitor din cel mare mare lagăr din Transnistria, Moghilev. „Decizia este în mod cert întemeiată şi spun asta cu atât mai mult cu cât îl cunosc pe Devy Abraham şi ştiu cât l-a marcat acea groaznică experienţă. Foarte probabil, această decizie îi va determina pe mulţi alţi supravieţuitori să ceară despăgubiri în justiţie”, spune Liviu Beriş.

O lege specială pentru Holocaust

Directorul Institutului pentru Studierea Holocaustului din România, Mihai Ionescu, consideră că, întrucât instanţele s-ar putea confrunta cu o avalanşă de acţiuni similare cu cea declanşată de fraţii Abraham în 2005, o lege care să stipuleze despăgubiri pentru victimele Holocaustului ar fi mult mai eficace. „Sentinţa este o premieră ce ar trebui să dea legiuitorului impulsul de a evalua şi gândi o măsură reparatorie de ordin general, cum s-a întâmplat în cazul celor re fugiaţi din Cadrilater, de exemplu. Trebuie evaluat dacă măsurile luate până acum de stat în cazul evreilor sunt suficiente sau nu”, apreciază Mihai Ionescu. El face trimitere la banii pe care, acum, îi primesc de la stat cei care au fost deportaţi, ca supliment la pensie, potrivit Legii 118 din 1990 (privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri - modificată în 2000).

„Supravieţuitorii Holocaustului primesc în jur de 100 de lei pe lună pentru fiecare an de deportare”, explică Liviu Beriş. Devy Abraham, pe baza dovezilor deportării pe care le deţine, primeşte circa 6 milioane în fiecare lună, însă acum va primi şi o despăgubire de 180.000 de lei, la fel ca fratele său.

„În vecinătatea morţii”

Devy Abraham are 77 de ani şi este grav bolnav de inimă de când şi-a pierdut unicul copil. Susţine că banii care îi vor fi viraţi în curând de Direcţia de Finanţe Galaţi au pentru el mai mult o valoare simbolică, de victorie împotriva regimului Antonescu, care prin ordinul de deportare i-a răpit copilăria şi i-a distrus familia.

Fraţii Abraham, împreună cu mama lor, au stat în lagărul de la Halcineţ între 1941 şi 1944, iar tatăl a fost transferat la Nicolaev, în Ucraina, unde a fost executat. „Mărturia domnului Devy Abraham este importantă pentru că ne oferă informaţii despre viaţa în ghetourile şi lagărele mici, în număr de câteva zeci, din judeţul Moghilev. Lagărele de aici trebuiau să aibă un caracter provizoriu, de tranzit spre zone de mai la est, dar din cauza neînţelegerilor dintre armata română şi cea germană, şi a caracterului haotic al deportării, iată că oamenii au rămas pe loc, reuşind să supravieţuiască. Cu ajutorul mărturiei lui Devy Abraham şi a altora, vedem că viaţa acolo a fost teribilă, în vecinătatea morţii”, spune istoricul Adrian Cioflâncă, de la Institutul „A.D. Xenopol”, din Iaşi, membru în Comisia „Wiesel”, care a întocmit raportul de condamnare a Holocaustului.

O recunoaştere fără valoare

După ce Răzvan Theodorescu, pe când era ministru al Culturii, a pus sub semnul întrebării participarea României la Holocaust, preşedintele Ion Iliescu a numit în 2003 o comisie de studiere a Holocaustului, în frunte cu laureatul Nobel, Elie Wiesel, supravieţuitor de origine română. După condamnarea de către Iliescu, Băsescu a decorat 21 de supravieţuitori ai Holocaustului, printre care şi pe Devy Abraham, cu ordinal Serviciu Credincios în grad de cavaler. „Statul m-a trimis la moarte şi apoi mi-a trimis decoraţia, prin prefect. N-am vrut s-o primesc. Mi-au adus-o apoi cei de la Comunitatea Evreiască”, spune acesta.

Devy Abraham şi tovarăşul Hruşciov

Devy Abraham a avut dorinţa de a vorbi despre suferinţele Holocaustului şi, mai ales, de a-i face să plătească pe vinovaţi încă de când a fost repatriat. În 1953 s-a izbit însă de nedreptăţile altui regim totalitar, cel comunist, fiind concentrat trei ani la muncă forţată. Pe când Nikita Hruşciov era încă prim-secretar al PCUS, Devy a îndrăznit, spune el, să-i scrie pentru a cere pedepsirea evreului care fost ales dintre deportaţi să fie şeful lagărului. „Se numea Iosef Ghevirtz. Ca şi fata lui, au murit la Halcineţ, de plămâni. A rămas în locul lui băiatul lui, Max, care era şi mai rău. I-am cerut lui Hruşciov să pună procuratura să-l caute în Cernăuţi, de unde ştiam că sunt, şi să-l pedepsească. Normal că probabil scrisoarea a ajuns la Securitate, dar nu am păţit totuşi nimic”, povesteşte bătrânul despre gestul său naiv.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/883871/Cazul-Abraham-poate-genera-legea-Holocaustului/

[Mikka]

Dar pe noi cine ne despagubeste pentru faptul ca am fost singura tara "invinsa" care a platit datorii de razboi in bani si teritorii?

Nu am fost nici pe departe singura tara care a pierdut si teritorii si bani. Daca te vei uita pe o harta din perioada de dinaintea inceperii WWII, vei putea constata ca "fratele" de la rasarit a inghitit teritorii imense: tarile baltice (integral), parti din Cehoslovacia, Romania si Polonia (cea din urma practic mutata de la est la vest cu vreo 300 km), Germania a fost divizata in RD si RF Germana... Deci nu suntem singurii.

Si de ce trebuie sa platim noi in 2010

Pentru ca oamenii aceia au suferit si le-a fost furata si familia si viata si sanatatea. Iar daca toata lumea e de acord - lucru trecut prin legi si Coduri penale - ca cel care ucide, loveste, distruge etc. ajunge in puscarie (deci plateste pentru faptele sale) e normal ca acesti oameni sa fie intr-un fel sau altul despagubiti.

@riaji

Nici nu trebuie sa fii de acord cu mine Ar fi si monoton, de altfel...

Asumata in mod eronat sau neasumata e cam acelasi lucru. Vindecarea unei boli se face intr-un tratament corect, dupa ce identifici cauza etc. Daca nu faci nimic sau daca tratezi cancerul cu antinevralgic, rezultatul e cam tot acelasi. Parerea mea.

Problema nu "ne-a fost bagata pe gat". Romania (prin sistem , prin armata etc.) a fost bagata ea pana-n gat in acea vreme in chestiunea in cauza. Ca acum acceptam sa nu lucrul asta e alta problema.

[riaji]

Nici nu trebuie sa fii de acord cu mine Ar fi si monoton, de altfel...

Asumata in mod eronat sau neasumata e cam acelasi lucru. Vindecarea unei boli se face intr-un tratament corect, dupa ce identifici cauza etc. Daca nu faci nimic sau daca tratezi cancerul cu antinevralgic, rezultatul e cam tot acelasi. Parerea mea.

Problema nu "ne-a fost bagata pe gat". Romania (prin sistem , prin armata etc.) a fost bagata ea pana-n gat in acea vreme in chestiunea in cauza. Ca acum acceptam sa nu lucrul asta e alta problema.

Pai.. tocmai aici e problema, ca noi ne punem sa tratam cauze care nu au existat. Si, de ce am accepta sa ne fie bagata pe gat (in cazul nostru, sa inceapa sa ne fie bagate mainile in buzunare si mai mult, chiar in catuse in curand), pentru niste chestiuni de care nu eram vinovati inca de la inceput? De unde si pana unde au tupeul persoane ca Iliescu si Basescu sa faca demersuri de genul, pornind de la decoratii si ajungand la sustinerea unor legi total aberante? De unde si pana unde titluri cretine de genul "O recunoastere fara valoare", in conditiile in care Romania i-a tratat (si asta lasand la o parte faptul ca evreii ne-au fost bagati pe gat inca cu mult dinaintea Razboiului si ca au venit de capul lor aici) mai bine decat orice alt stat din lume, ba mai mult, mai bine decat pe romanii get-beget? Ce au facut aceste persoane pentru statul roman, de merita decorate? Dar daca tot suntem cu mintea in perioada aia si suferim sa-i despagubim pe cei cu adevarat napastuiti de nenorocitul ala de Razoi de fatada, de ce nu se cauta sa se despagubeasca familiile romanilor care au fost nevoiti sa intoarca armele sau sa cada prizonieri?

Nu discut cazul familiei Abraham, e foarte probabil sa fi suferit mai mult decat ne putem imagina. Dar de aici si pana la a cadea in absurd si a incepe sa ni se scoata ochii cu titluri din presa si cu propuneri legislative de genul (si astfel de incercari au loc inca din 1990), e cale lunga, iar daca ni se intipareste in cap ideea (absurda..) ca suferinta altora merita despagubita, fara temei, cu propria suferinta, atunci nu vad de ce mai stam aici si dezbatem subiecte de genul.

[dcp100168]

Inima lui Devy nu vrea să uite nimic

Părul alb cu fire dure, sprâncene dese, cute adânci sub ochii totuşi luminoşi. Nimic din înfăţişarea lui Devy Abraham, un evreu de 78 de ani din Galaţi, nu trădează durerile îndurate în lagărul transnistrean în care a fost deportat, la începutul anilor ’40. Deşi pe atunci avea doar puţin peste zece ani, Devy Abraham îşi aminteşte fiecare zi de foamete, fiecare cadavru pe care l-a văzut în faţa ochilor, fiecare lovitură primită. Nu întâmplător, pentru că, în decurs de 3-4 ani, cât a stat în lagărul de tranzit Halcineţ, „m-am născut de două ori”, îşi repetă, obsesiv, cu glas puternic, Devy, amintindu-şi de două momente cruciale din trecutul său coşmaresc. Aşa le-a vorbit ieri, din inimă, fie ea şi una bolnavă, elevilor de la Colegiul Naţional „Costache Negri”, cerându-le să păstreze un moment de reculegere în amintirea victimelor Holocaustului.

Devy Abraham, dar şi Sami, fratele său, cu care a scăpat din lagăr, are şi o altă poveste. Sentinţa Tribunalului Galaţi, dată anul acesta, prin care ambii sunt despăgubiţi pentru ororile îndurate în timpul regimului Antonescu, este o premieră în România. Pentru cei aproximativ 300 de supravieţuitori ai Holocaustului, stabiliţi în ţara noastră, sentinţa este un precedent istoric. „Vara aceasta, am primit, şi eu, şi fratele meu, cam cât banii pentru o garsonieră. 180.000 de lei fiecare. Am aşteptat cinci ani să se termine procesul…”, îşi aminteşte omul cu plete albe, care, întors la Galaţi, după calvarul din Transnistria, a absolvit Liceul „Vasile Alecsandri”, la seral, şi apoi a făcut o Şcoală de Farmacie.

„Sunt şi azi oameni care nu vor să recunoască faptul că în România a existat Holocaust”, adaugă Devy Abraham, care, după o viaţă de om, pare că tot nu şi-a găsit alinarea. Nici noua viaţă, recăpătată după ce „nebunul satului ne-a scăpat pe mine, pe fratele meu şi pe mama noastră din groapa comună cu cadavre”, nu i-a adus numai lucruri bune. Soţia sa e bolnavă la pat, recent le-a murit fiica, în vârstă de numai 30 de ani, fratele lui din Râmnicu Vâlcea, Sami, are nevoie de un transplant de ficat, motiv pentru care Devy i-a donat cei 180.000 de lei primiţi ca despăgubire pentru suferinţele din lagăr. El însuşi are o inimă bolnavă, care, în curând, în lipsa unui tub de oxigen, n-ar putea să-şi mai amintească ce orori a îndurat în copilărie. „În fiecare zi îmi amintesc ce-am trăit. Şi în fiecare zi mi se spune să uit… N-am să uit niciodată”, avertizează, cu mâna pe inima bolnavă, omul care a văzut moartea cu ochii, în Holocaust.

http://www.viata-libera.ro/articol-Supravietuitor_al_Holocaustului_-_Inima_lui_Devy_nu_vrea_sa_uite_nimic_2.html