Jump to content

Urma lui Cuza. La Galaţi


dcp100168
 Share

Recommended Posts

O istorie care merită ştiută

Fascinaţia Istoriei

"RĂZBOAIELE" UNIRII

* Cuza, "prizonierul" ţării * Domnitorul voia capitala României ‑ între Galaţi şi Brăila! * 1857: Alegerile pentru Divanul ad‑hoc, măsluite * Pe Cuza l‑au ridicat noaptea! * Reforme occidentale,

orgolii levantine

Remember 24 ianuarie 1859

Un singur domn pentru o singură ţară!

Motto: "Ei bine, tot ceeace Franţa a resimţit atunci din bucuria, din speranţa şi din viaţa nouă se găseşte sintetizat pentru moldo‑valahi în acest singur cuvânt: UNIRE" (Paul Bataillard ‑ "Les Principautes de Moldavie et de la Valachie devant le Congres de Paris, 1856")

Cuza voia capitala României ‑ între Galaţi şi Brăila!

"Unirea adevărată şi nefă-ţarnică va fi numai atunci când vom avea Galaţii de capitală a ţării" (Costache Negruzzi)

Astăzi, Biblioteca judeţeană "V.A. Urechia" deschide o expoziţie dedicată unirii de acum 149 de ani, din aceeaşi zi de 24 ianuarie: fotografii, litografii, documente... Tot aici, în tainiţele bibliotecii, al cărei sediu fusese la un moment dat cât pe ce să fie în Casa Cuza, reşedinţa gălăţeană a Domnitorului Unirii, am găsit majoritatea datelor din acest documentar, date mai puţin cunoscute cititorilor...

Gălăţeanul obişnuit "ştie" că "domnul Unirii" a fost gălăţean. Naşterea pe meleagurile dunărene este datorată însă doar... patriotismului local şi confuziei, pentru că Alexandru Ioan Cuza s‑a născut într‑adevăr în satul Bărboşi, dar nu din ţinutul Galaţiului, ci din acela al Bârladului. Într‑adevăr, legat în tinereţe, până la domnie, de Galaţi, unde a trăit şi a îndeplinit exemplar funcţii înalte ‑ pârcălab (prefect), preşedinte al Judecătoriei ţinutului ‑, unde şi‑a înmormântat mama, Sultana Cuza, în 1865 (în curtea bisericii Vovidenia), prieten cu un mare gălăţean de seamă, pârcălabul şi ambasadorul la Constantinopol, Costache Negri, Cuza, fiul spătarului Ioan Cuza, stabilit la Galaţi, s‑a purtat ca un adevărat gălăţean. A sprijinit şi în timpul domniei obştea de aici. Instituţii, statui, o veche stradă poartă numele domnitorului. Din Galaţi doamna Elena primea lăzi cu cărţi aduse de la Constantinopol şi chiar Vodă îşi procura cărţi... De altfel, domnitorul dorea, se pare, să pună capitala ţării formate din cele două principate... între Galaţi şi Brăila! "Cunoaştem printr‑o declaraţie a lui M.Kogălniceanu (la dezbaterea Camerei Deputaţilor din 13 ianuarie 1889, citează istoricul gălăţean Paul Păltănea, în materialul intitulat "Alexandru Ioan Cuza şi Galaţii", publicat în revista "Danubius", la 1969 � n.red.) intenţia lui Cuza de a face o "capitală nouă între Brăila şi Galaţi, la gura Siretului, de amândouă părţile". Idee vehiculată înainte şi de Costache Negruzzi, în 1861: "Unirea adevărată şi nefăţarnică va fi numai atunci, când vom avea Galaţii de capitală a ţării".

Într‑o scrisoare (în franceză) către marele negustor Jean Sechiari, din 28 mai 1861, scrisoare deţinută de Biblioteca gălăţeană "V.A. Urechia", Cuza promitea că "Galaţii nu vor fi uitaţi" şi că, "în curând", urma să fie făcută unirea definitivă...

Tipic românesc, personalitatea fascinantă a prinţului Cuza, emblemă a Unirii din 1859, a fost însă şi aprig contestată...

Comploturi şi atentate...

Pe domnitor l‑au ridicat noaptea!

* Soldaţii, întorşi cu spatele ‑ ca să nu vadă! * Cu pistolul în mână * Reţeta reuşitei: au aşteptat să fie lângă amantă...

Chiar după instalare, comploturile şi ideile de atentat au curs, îndesindu‑se spre sfârşit. În 1865, consulul italian "regreta" că funcţia nu‑i permitea "să spună mai multe" unui membru al anturajului principelui. Cuza a fost avertizat totuşi, că pe 24 ianuarie 1865 exista iminenţa unui atentat la teatru, dar a ales să rişte să meargă pe acolo. Pe 8 februarie ´66, la aniversarea intrării domnitorului în Bucureşti, conjuraţii se pregătiseră să‑l aresteze sau asasineze chiar la bal. S‑au temut să nu se compromită în faţa străinătăţii, dar în noaptea de 11 februarie, garda fiind câştigată de partea lor, conspiratorii pătrund la ora 4 noaptea în palat. Istoricul A.D. Xenopol scria în "Istoria românilor din Dacia Traiană" (1888‑�93) că au existat mai multe variante ale acţiunii, dar în mare a fost aşa: "La camera unde dormea suveranul uşa era închisă. Soldaţii cu baionetele o ridic, o deschid. Domnul deşteptat înaintează către conjurători cu revolverul în mână. I se zice să abdice şi i se prezintă decretul. Stil parlamentar şi chiar eleganţă în expresie se puseră de amândouă părţile. Domnul nu se apără, nu descărcă pistoalele în pieptul inamicilor săi. Ceru decretul de abdicare şi subscrise pe umărul unuia din conjuraţi. Decretul spunea: "Noi, Alexandru Ioan I conform dorinţei naţiunei întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi 11/23 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mânile unei locotenenţi domneşti şi a unui minister ales de popor". Îmbrăcat în haine civile, Cuza este apoi escortat afară din palat şi urcat în trăsură. Pentru că se ştia credinţa Armatei în domnitor, soldaţilor de afară li se ordonă să se întoarcă cu spatele, pentru a nu vedea o scenă emoţionantă. Conjuraţii, care îl lăsară apoi "aproape nepăzit", mizaseră şi pe pudoarea bărbatului care nu putea să facă prea mult zgomot: "Este drept că situaţia în care domnitorul fu găsit, alături de muma copiilor lui ce nu‑i era femeie (Maria Obrenovici ‑ frumoasă, cultă, văduvă de altfel - n.red.), adause mult, prin deprimantul simţământ al ruşinei, la pierderea energiei şi a neteamei de moarte, de care de altfeliu dăduse totdeauna dovezi în cursul vieţei lui."

Abdicare cu... "bucurie mare, entuziasmu, aplause"

Pentru românii care de generaţii au învăţat să privească la domnul Unirii ca la o valoare inatacabilă, cele ce urmează pot părea zguduitoare. Dar să nu uităm, trăim în România, unde orice este posibil. Deci, scrie Xenopol: "În cameră (Camera Deputaţilor, potrivnică domnului, n.red.) şi stradă bucurie mare, entuziasmu, aplause. Ziarele, chiar cele ce fusese partizanele lui, cât timp domnise, se întorc spre a‑l lovi; aşa bună oară Trompeta Carpaţilor care îl numeşte trădător către Rusia. Românul înalţă până la cer fapta patriotică a celor ce scăpase ţara de tiran şi mai ales caută a îndreptăţi purtarea armatei". Dar dacă era... voinţa poporului, "pentru ce să se ascundă în întunericul nopţei"?, conjuraţii? se întreba Nicolae Creţulescu, fost premier de trei ori în timpul lui Cuza, citat de istoric. Bolintineanu se mira şi el cum "omul care liberase cinci milioane de ţărani de clacă, care luase de la o clasă drepturile politice şi le dăduse tuturora, să fie prizonierul acestui popor pe care‑l liberase de biciul ciocoiului". Scandalurile de corupţie, reprimarea unei revolte la începutul lui august, soldată cu ­morţi, salariile bugetarilor neplătite, avuseseră ecou negativ în mulţime. Mai puţin în ţărănimea abia eliberată.

Ofiţerii au cerut anchetarea puciştilor

Trebuie însă spus - precizează Xenopol - că un grup mare de ofiţeri, printre care doi generali, au cerut mai târziu o anchetă principelui Carol, care să reabiliteze onoarea Armatei şi "să constate care sunt ofiţerii care s‑au făcut vinovaţi de trădare în noaptea de 11 Fevruarie". Unul dintre conjuraţi, colonelul Candiano Popescu (cel care avea să instaureze apoi carageliana Republică de la Ploieşti) declara peste ani că, dacă ar fi ştiut unde se va ajunge, nu ar fi complotat. Tipic românesc: antiregalistul Popescu va ajunge apoi aghiotantul regelui şi prefect al Capitalei...

Dar ar fi abdicat domnitorul "la termen"? E drept, la abdicare depăşise cu nicio lună termenul de şapte ani, în care pregătise ţara: trei milioane de români ieşiseră din Evul Mediu şi intraseră în capitalism, aveau drepturi mai mari, intra capitalul străin, antrenând drumurile de fier şi industria... Din păcate, Parisul îl învinuia de aplecare spre Rusia (se bănuia chiar că va abdica în favoarea unui principe... rus!), în timp ce Moscova îi reproşa tocmai supunerea în faţa Franţei... Abdicarea îl găseşte pe domn fără sprijinul Franţei. Cuza trimesese pe 1 octombrie o scrisoare împăratului francez, anunţându‑şi intenţia de a abdica. Chiar Cuza numea, după abdicare, că urcarea la tron a unui principe străin era "marea idee". "Partidul Boieresc", cel Conservator adică, era nemulţumit de extinderea dreptului de vot şi asupra negustorilor şi de împroprietărirea ţăranilor. Dar şi noua forţă politică, liberalii ‑ stânga vremii, care ridica burghezia ‑, îi reproşa principelui "zugrumarea libertăţilor publice şi mai cu seamă pe cea a presei". Bolintineanu spune chiar că, în 1866, "naţia a fost indiferentă la căderea lui Cuza, fiind că după 2 Mai (ziua loviturii de stat cuziste, n.red.) guvernul devenise absolut."

Mărturii

"Cruţător" cu banul public

"Pe str. Domnească, spre Răspântie", aproape de supermarketul Winmarkt de astăzi, în "curtea boerească a bătrânului Agă Constantin Gregoriade de Bonachi", în grădina de flori şi livada din faţa casei, "la umbra plăcută şi răcoroasă din livadă, se adunau adesea la sfat tinerii boeri, pe atunci: Alecu Cuza din vecinătate, Petrache Mavrogheni, viitor ministru, Alecu Moruzi, Costache Negri, Alecu Miclescu, tânărul Lascăr Catargi, proprietarul dela Golăşei (Bujor), judecătorul târgului, maiorul Iancu Fotea şi el vecin, Lambrinidi, proprietar pe Uliţa Largă, azi Curtea de Apel, Hermeziu şi alţi boeri, negustori mari şi hagii fruntaşi ai târgului", scria la 1927 profesorul Gh. N. Munteanu‑Bârlad în anuarul său, "Galaţii".

Pe locul actualei Universităţi "Dunărea de Jos" era, dinainte de Unire, Hanul lui Ventura, proprietar - tatăl cunoscutului publicist Grigore Ventura. Acolo se făceau serbări la venirea domnitorului. "Însă Cuza pe cât era de iubitor de petreceri ca simplu particular, pe atât era de cruţător pentru banul public, ca Domnitor." Hanul era o clădire "măreaţă", cu două aripi, cu stâlpi şi balcon, "după moda turcească", unde se ţineau balurile Pârcălăbiei, iar pe locul viran din faţă se încingeau petreceri populare. Noaptea era luminată "cu butoaie de untdelemn, pline cu cârpe unse cu păcură", "de rămâneau încremeniţi copiii şi norodul mahalalelor".

Cuza către Negri

Unirea ‑ doar vremelnică?

* Reforme occidentale, orgolii levantine

Ales domn pentru o perioadă de numai şapte ani, Cuza avea misiunea de a crea mecanismele politice, administrative şi economice până la aducerea pe tron a unui prinţ dintr‑o casă regală europeană. Domnul străin (nu fanariot!) era garanţia că familiile boiereşti nu vor mai complota, ca până atunci, făcând presiuni de schimbare a domnitorilor pe lângă cancelariile turceşti sau europene...

"Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinătorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră: ţara a vrut domn străin, l‑a acceptat, faute de mieux, pe cel autohton, dar n‑a renunţat la vechea doleanţă: în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat", scria istoricul Florin Constantiniu în "O istorie sinceră a poporului român".

Sub sabia lui Damocles vreme de şapte ani, Cuza creează Armata, o nouă Justiţie, noi instituţii, secularizează averile mănăstireşti (un sfert din suprafaţa ţării) pentru a împroprietări ţăranii, lărgeşte accesul la vot etc.

Într‑o scrisoare, din 15/27 iunie 1863, a domnului către gălăţeanul Costache Negri, situat într‑un post dificil � ministru (ambasador) la Constantinopol, pe lângă puterea suzerană a Înaltei Porţi, Cuza se plângea că Adunarea electivă, singura cameră a Parlamentului pe atunci (Cuza a dizolvat prin lovitură de stat Adunarea, ­creând Parlamentul bicameral), se opunea adoptării bugetului. Suveranul se temea de instabilitate, aşa cum era aceasta recepţionată la înaltele curţi europene. El atrăgea atenţia însă şi asupra altui pericol: posibila vremelnicie a Unirii! Căci firmanul (decretul) turcesc "limita durata Unirii la durata domniei mele". "Restricţia impusă de firman duratei Unirii n‑a făcut decât să înlocuiească provizoratul prin provizorat şi atacă semnificaţia incontestabilă a dublei mele alegeri."

("Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri ‑ CORESPONDENŢĂ", EDITURA Minerva 1980)

Abuzuri şi falsuri la Galaţi

1857: Alegerile pentru Divanul ad‑hoc, măsluite

* Demisia judecătorului Cuza

Profesorul Gh. N. Munteanu‑Bârlad nota în anuarul său "Galaţii", scos în 1927: "Din primăvara anului 1857 începură în ţinut şi oraş aprige lupte între unionişti şi antiunionişti, pentru alegerile de deputaţi" în Divanul ad‑hoc. Însuşi caimacamul Vogoride, guvernatorul fanariot impus de Înalta Poartă, care supraveghea pregătirea alegerilor pentru divan în Moldova, venea suspect de des la Galaţi. "Samavolniciile administrative siliră până şi pe magistraţi să‑şi dea demisia", "contra măsurilor nelegiuite şi înspăimântătoare, prin aşezare de sentinele militare pe străzile oraşului, ziua nămiaza mare". Profesorul mai scrie: "Casele fruntaşilor unionişti şi ale bănuiţilor partizani erau călcate noaptea, femeile speriate, bărbaţii terorizaţi pentru mărturisirea corespondenţei şi închişi în beciurile poliţiei. Alecu Cuza, care era pârcălab şi aghiotant domnesc, fiind bănuit de Vogoride şi mutat judecător în Basarabia, demisionează dela 24 iunie 1857." Demisia nu i se recunoaşte, pentru a fi invalidat pentru funcţia de deputat în divan, ca incompatibil. Alegerile "falşificate", spune profesorul, făcuseră ca în oraş, din 245 de alegători, să fie lăsaţi să voteze numai 57, antiunioniştii. Dintre 28 de mari proprietari alegători, votaseră 11. Din fericire, Catinca (Cocuţa) Vogoride, fiica logofătului poet Costache Conachi şi soră vitregă a lui Negri, descoperă corespondenţa secretă a soţului ei şi scandalul izbucnit în presa internaţională duce la reluarea alegerilor, cu victoria partidei unioniste. Căsătorită, după divorţul de Vogoride, cu primarul Romei, Catinca va cumpăra moşia Ţiglina.

Omul potrivit la... locurile potrivite!

Iubit de gălăţeni şi după detronare, Cuza lăsase aici un nume bun şi înainte de domnie. Istoricul Paul Păltănea evocă, printre altele, "severele măsuri pe care le ia împotriva funcţionarilor turci din Galaţi, care comiteau tot felul de ilegalităţi, dăunând vistieriei Moldovei. Stăvilind necuviinţele armatei austriece, încartiruite încă în Galaţi, prin arestarea acelora care nu vroiau să respecte populaţia românească."

Solemnitatea deschiderii Divanului ad‑hoc din Moldova, din septembrie 1857. Tot aici este menţionat că ţinutul Galaţilor era reprezentat de: "vornicul Lascăr Catargiu, proprietar mare, postelnicul Iancu Fotea, idem, postelnicul Giorgi Vârlan, proprietar mic, Răducanul Sava, deputat sătrean, vornicul Costache Negrea (Negri, n.re.), deputat de oraş, maiorul Alecu (Alexandru Ioan, n.red.) Cuza, idem."

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=21610

Link to comment
Share on other sites

Orice s-ar spune, ca domnitor, Cuza a avut îndrăzneala de a nu-i lăsa pe oameni să trăiască aşa cum au apucat din vremuri. Am avut ocazia să răsfoiesc vreo două manuale de istorie de pe vremea regalităţii. Deşi nu se vorbea nicăieri de complot, realizările sale erau recunoscute.

Link to comment
Share on other sites

  • 11 months later...

Alexandru Ioan Cuza, pecetea istoriei

Se împlinesc, la 24 ianuarie, 150 de ani de la actul de naştere al Statului Român modern - Unirea Principatelor Române, moment istoric pe care tradiţia populară avea să-l păstreze în amintirea colectivă drept "Unirea lui Cuza". De fapt, unirea nu era a lui Cuza, ci - cum avea s-o spună, chiar în epocă, unul din marii oameni de stat români ai veacului XIX, Mihail Kogălniceanu - a întregii naţiuni: după actul temerar, deşi efemer, al lui Mihai Viteazul, mai toţi principii celor trei state feudale româneşti, inclusiv acei domnitori fanarioţi care apucaseră să domnească mai mult de câteva luni, năzuiseră să repete "isprava" şi, atât cât i-au lăsat condiţiile, acţionaseră în acest sens, fie prin reînnoirea alianţelor personale, fie prin încercări de a-şi însuşi coroana unuia din principatele vecine, fie (precum Ipsilanti şi Mavrocordaţii, atunci când au puşi domni, pe rând, şi la Iaşi şi la Bucureşti) prin introducerea aceloraşi legi şi reforme. Unirea fusese evocată şi de "voievozii complotişti" Brâncoveanu şi Cantemir, şi de "episcopul mântuirii naţionale" Inocenţiu Klein, şi de revoluţionarul Tudor Vladimirescu, şi, mai ales, de toate grupările paşoptiste, în rândul cărora se numărase Cuza însuşi; sute de delegaţii de boieri şi negustori din toate cele trei principate asaltaseră cu această doleanţă, decenii la rând, capitalele Europei, care - într-un prim exerciţiu de rezolvare democratică a unei probleme continentale şi cu un veac înaintea afirmării principiului emancipării naţionale, de către preşedintele american Woodrow Wilson - consimţiseră ca populaţia Moldovei şi Valahiei să fie consultate în cadrul unor adunări plebiscitare şi respectaseră decizia acestora. Dar, dacă Alexandru Ioan Cuza nu a fost înfăptuitorul Unirii, el a binemeritat, totuşi, transformarea în simbol al acesteia, întrucât actele sale de guvernare au dat operei naţionale a anului 1859 caracter indestructibil - pe care nu l-a mai putut "dezinventa" nici înlăturarea sa de la putere. Aşa se face că, faţă de Cuza-Vodă, istoria s-a arătat recunoscătoare - cum rarisim s-a întâmplat în trecutul nostru, mai vechi ori mai recent - de actele sale nedezicându-se nici dinastia instalată după înlăturarea sa de pe tron, nici exponenţii celor cinci dictaturi dintre anii 1938 - 1989, nici opinia publică postdecembristă, atât de grăbită, adesea, să-şi nege propria moştenire.

Născut, foarte probabil, în 20 martie 1820, undeva între Bârlad şi Galaţi, cel ce avea să devină Domnul Unirii provenea dintr-o familie de vechi, dar mici boieri moldoveni, înrudiţi de departe cu Cantemireştii, care-şi salvaseră întrucâtva rangul ocupând, în epoca fanariotă, o serie de dregătorii, precum - în cazul tatălui său Ioan - cea spătar şi ispravnic de Fălciu, cealaltă ramură a familiei, cea maternă, îl lega (dar asta era un fapt comun în cazul boierimii moldo-valahe) de pierduta aristocraţie a Constantinopolului. Şcolit la Paris, alături de alţi fii de boieri, precum viitorii oameni politici Mihalache Kogalniceanu ori Vasile Alecsandri, dar şi actorul Matei Millo (alături de care, se crede, a fost iniţiat în mişcarea francmasonă), tânărul Cuza revine acasă în 1837, intrând în armată, cu gradul de cadet - pentru a demisiona nici trei ani mai târziu, din motive şi astăzi neelucidate. În 1843, îl găsim membru al Judecătoriei Covurlui - până în 9 octombrie 1845, va demisiona şi de aici, după ce, în anul anterior, se căsătorise cu Elena Rosetti, nepoata domnitorului Ioniţă Sturdza. Revoluţia Paşoptistă îl prinde la Iaşi, unde se află în primele rânduri ale petiţionarilor din Copou, fiind arestat din ordinul domnitorului Mihai Sturdza; trimis către Galaţi, cu scopul de a fi extrădat în Turcia, este eliberat de marinarii greci de pe Dunăre, generos recompensaţi de consulul englez de la Bucureşti, pentrui a-şi găsi adăpost întâi la Brăila, apoi în Transilvania. Aici, Cuza va participa la marea adunare de la Blaj, din 3/15 mai 1848 şi va stabili legături directe cu Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu, după care va pleca spre Bucovina, unde va forma, împreună cu Costache Negri, Petre Cazimir şi altii, Comitetul revoluţionar moldovean din exil. La sfârşitul anului 1849, noul domnitor al Moldovei, unionistul Grigore Ghica, îl va rechema în ţară şi-l va instala întâi preşedinte al Judecătoriei Covurului, apoi director al Ministerului de Interne, mai târziu vornic şi, la 7 iunie 1856, pârcălab al oraşului-port Galaţi. Din această funcţie, va fi demis, după nici trei luni, de caimacamul Theodor Balş, pe care Înalta Poartă îl instalase la Iaşi, în locul lui Ghica-Vodă, cu obiectivul explicit de a împiedica înfăptuirea unirii. Acelaşi obiectiv îl va avea şi succesorul lui Balş (între timp decedat), caimacamul Nicolae Vogoride, care, pentru a-l neutraliza pe Cuza, îl renumeşte pârcălab şi, încălcând regulamentele militare, îl promovează locotenent (la 24 aprilie 1957), căpitan (patru zile mai târziu), iar apoi maior (după alte cinci zile). Cuza îi înşeală, însă, aşteptările, sprijinind făţiş unioniştii din Divanul ad-hoc de la Galaţi (care-l vor alege deputat) şi demisionând în semn de protest faţă de tentativele lui Vogoride de a falsifica rezultatul alegerilor, într-un ultim efort de a zădărnici unirea Moldovei cu Valahia; speriat de consecinţe (din cei 85 de deputaţi aleşi, 83 votaseră pentru unire), Vogoride încearcă să se pună la adăpost, apelând tot la Cuza: îl va avansa la gradul de colonel şi îl va numi, la 12 septembrie 1858, ajutor al hatmanului miliţiei. După plecarea lui Vogoride (retras de Înalta Poartă, care-şi modifica atitudinea faţă de Unirea Principatelor, încercând să se adapteze realităţii), locotenenţa domnească îl va avansa, şi ea, la 23 octombrie 1858, dându-i funcţia de hatman, adică de locţiitor al comandantului suprem al armatei. Ce a urmat, se cunoaşte: la 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei îl va alege domn, iar trei săptămâni mai târziu, la 24 ianuarie, va proceda la fel şi Adunarea electivă a Valahiei/Ţării Româneşti, clasa politică românească găsind, astfel, formula prin care, respectând regulile europene, să-şi atingă idealul unionist.

"Să dea Dumnezeu să-i meargă Ţării mai bine fără mine decât cu mine" va spune Cuza, după înlăturarea sa de pe tron, de către aceeaşi clasă politică, la 11/23 februarie 1866. Va părăsi statul pe care-l condusese, pe acelaşi drum pe care-l străbătuse în 1848: prin Braşov şi Lugoj, spre Viena, pentru a se reîntoarce post-mortem, în 1873, cu onoruri militare, întâi la Ruginoasa, iar mai apoi, la Biserica "Trei Ierarhi” din Iaşi.

http://www.renasterea.ro/rb/index.php?o ... Itemid=114

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Galaţiul - un reper în biografia lui Cuza

Municipiul Galaţi ocupă un loc important în biografia lui Alexandru Ioan Cuza, având în vedere faptul că aici a studiat până în anul 1831, iar în patrimoniul cultural gălăţean se află clădirea în care acesta locuit, în perioada 1844-1859, când a deţinut funcţiile de preşedinte al Judecătoriei şi de pârcălab al judeţului Covurlui. De asemenea, este demn de amintit faptul că cel dintâi episcop al Dunării de Jos, ilustrul cărturar şi marele patriot Melchisedec Ştefănescu, între anii 1857-1859, pe când era arhimandrit, a stăruit cu timp şi fără timp la unirea Principatelor Române, folosind cu multă înţelepciune atât catedra, cât şi amvonul. El lua ca temelie a unirii românilor cuvin-tele despre unitate ale Mântuitorului din Evanghelia după Ioan 17, 21; el dovedea, prin cuvânt şi faptă, că unirea fraţilor români, de acelaşi neam şi limbă, de aceeaşi credinţă şi trăire creştină, este o datorie evanghelică sfântă, după modelul unităţii treimi-ce şi al sfinţilor din ceruri. Unitatea românilor, spunea el, va duce nu numai la întărirea naţională şi la risipirea vrajbei dintre fraţi, dar, în aceeaşi măsură, şi la întărirea Ortodoxiei româneşti.

Episcopia Dunării de Jos - „simbolul unităţii religioase şi naţionale a românilor“

Înfiinţarea Eparhiei Dunării de Jos a fost, de altfel, determinată de cerinţele istorice ale vremii, în urma Unirii Principatelor Române. Recunoaşterea sa a fost realizată prin Decretul din 17 noiembrie 1864 al Domnului Al. Ioan Cuza. Această eparhie a devenit astfel „simbolul unităţii religioase şi naţionale a românilor“, prin îngemănarea „ca într-o singură za“ a judeţelor basarabene - Ismail, Cahul şi Bolgrad - cu unul moldovean - Covurlui (azi Galaţi) - şi unul muntean - Brăila.

Opinia publică gălăţeană întotdeauna a ştiut să elogieze atât omul, cât şi marile reforme social-politice ale domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a cărui evoluţie ca personalitate istorică este strâns legată de oraşul Galaţi.

În februarie 1827, tatăl domnitorului, spătarul Ioan Cuza, aflându-se la Galaţi, deţinea funcţia de pârcălab de Covurlui. Cu această ocazie, spătarul Cuza cumpără o casă în parohia Vovidenia, în care va locui şi Alexandru Ioan Cuza, chiar şi după numirea sa ca domn, cu ocazia vizitelor pe care le va face la Galaţi. Tânărul Cuza, după ce studiază în Franţa, lucrează în armată, apoi se stabileşte la Galaţi, unde îşi începe cariera de judecător. Prima şedinţă prezidată de el are loc pe data de 24 februarie 1842.

În 1849, în timpul domniei lui Grigore Al. Ghica, după întoarcerea din exilul impus de participarea sa la mişcarea pro-unionistă, Cuza ocupă postul de preşedinte al Judecătoriei Covurlui (acum judeţul Galaţi). La 15 februarie 1851 este numit director al Ministerului de Interne din Moldova. Între ianuarie 1855 şi aprilie 1856 revine în funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui. Fiind apreciat de domnitor, este numit pârcălab al ţinutului Covurlui, la 7 iunie 1856. Acum el mută cancelaria Pârcălăbiei din Vadul Ungurului spre centrul oraşului, „spre a se face obştească mulţumire“.

Consulul Franţei la Iaşi, Victor Place, în corespondenţa pe care o purta cu contele Walewski, ministrul de externe, relatează: „Prefectura Galaţilor este cea mai însemnată din Moldova, şi Dl Cuza, care o conduce, trece cu dreptate drept unul din funcţionarii cei mai capabili, cei mai cinstiţi şi mai energici ai ţării“.

Candidat pentru Divanul ad-hoc

După ce şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab, Alexandru Ioan Cuza înaintează o cerere la 26 iunie 1856, către Comitetul „cercetător al titlurilor de drituri electorale la Divanul ad-hoc“, prin care solicita să fie înscris în listele de alegător ale oraşului Galaţi, fiind declarat „liber“ şi „proprietar din oraşul Galaţi cu casele din mahalaua Poştei - vechi“. După alegeri, cei doi deputaţi aleşi la Galaţi - Al. I. Cuza şi Costache Negri - intră în biserica Vovidenia, unde s-au purtat primele discuţii neoficiale despre unire, depunând jurământ că vor fi „credincioşi cererilor“ orăşenilor, cereri ce vor fi susţinute în dezbaterile Divanului ad-hoc. Istoricul de vrednică pomenire Paul Păltânea îi numeşte, pe cei doi, „ctitori ai unirii“.

În comparaţie cu Costache Negri, Cuza are o participare redusă la lucrările Divanului ad-hoc, însă, împreună, fac o propunere, în şedinţa din 7 decembrie 1857, în ceea ce priveşte organizarea oraşelor României, menţinerea statutului de porto-franco pentru Galaţi şi accesul liber la navigaţie pe braţul Chilia. Costache Negri (prieten de seamă al domnitorului, fost pârcălab de Galaţi şi ambasador la Constantinopol) mai face o propunere, susţinută de Cuza, privind împroprietărirea ţăranilor.

Cuza, domn al Principatelor Române şi legăturile sale cu Galaţii

Entuziasmul şi bucuria la alegerea lui Cuza ca domn al Principatelor Române, la 5 şi 24 ianuarie 1859, sunt evocate prin numărul mare de telegrame de felicitare trimise domnitorului de către gălăţeni. Printre cei care îi urau „zile multe, pentru ca mult să lucraţi la fericirea iubitei noastre patrii“, amintim pe G. Mantu, I. Mitachi şi P. Nicolae. J. Sechiari, un cunoscut prieten gălăţean, aflat în acel moment la Trieste, îi scria: „Moldova va fi fericită sub domnia voastră, căci dreptatea şi dezinteresul vostru este cunoscut. Iubiţi întotdeauna Galaţii“. St. Ghiondi, reprezentantul comunităţii greceşti, cu ocazia alegerii ca domnitor, îşi manifestă în mod solemn simpatia.

Odată cu punerea la punct a treburilor la Bucureşti, domnitorul Alexandru Ioan Cuza se reîntoarce la Iaşi. Nu putea însă să nu treacă şi să rămână şi în Galaţi, unde ajunge în data de 24 februarie 1859.

Alexandru Ioan Cuza menţine legătura cu oraşul în care îşi făcuse foarte mulţi prieteni. Din Galaţi îşi procură cărţi pentru biblioteca personală. La data de 22 septembrie 1861, o suită oficială alcătuită din 50 de persoane, avându-l în frunte pe Costache Negri, îl întâmpină la Galaţi pe domnitor, de unde pleacă împreună spre Constantinopol. În primăvara anului 1863, Cuza vizitează iarăşi Galaţiul, de data aceasta fiind însoţit de către soţia sa, doamna Elena Cuza. Rămân aici 2 zile, chiar de sărbătoarea Învierii Domnului, ocazie cu care participă la slujba oficiată în biserica Vovidenia, fiind întâmpinat de o mare mulţime de gălăţeni, care umpleau „medeanul“ din faţa bisericii.

În mai 1865, Alexandru Ioan Cuza vine pentru ultima dată la Galaţi, la înmormântarea mamei sale, Sultana Cuza, înhumată în curtea bisericii Vovidenia. În mai 1873, rămăşiţele trupeşti ale Sultanei Cuza au fost strămutate la moşia de la Ruginoasa.

Din declaraţia lui M. Kogălniceanu, aflăm că domnitorul Cuza intenţiona să facă o „nouă capitală între Galaţi şi Brăila, la gura Siretului, de amândouă părţile“, idee susţinută şi de Costache Negruzzi, în 1861: „O unire adevărată şi nefăţarnică va fi numai atunci când vom avea Galaţii de capitala ţării“.

Casa memorială şi statuia lui Cuza din Galaţi

La 24 ianuarie 1939 se deschide muzeul „Casa memorială Cuza“ (în incinta proprietăţii familei Cuza, aflată pe strada ce poartă numele domnitorului). În perioada 1950-1956, în clădire sunt reunite colecţiile Muzeului de Artă şi ale Muzeului de Ştiinţele Naturii. Din anul 1995 este cunoscut drept Muzeul „Casa Cuza Vodă“, iar din 20 mai 2004, într-o aripă a casei, are loc vernisajul expoziţiei permanente de numismatică, medalistică, filatelie. Primele trei săli de la parter prezintă specificul saloanelor mondene gălăţene, cu mobilier din cele mai reprezentative stiluri ale epocii (exemplu: biblioteca dăruită de Carol I lui Mihail Kogălniceanu). Exponatele sălii de la etaj sunt relevante pentru activitatea şi personalitatea Domnitorului Cuza, a familiei sale şi a colaboratorilor (piese de artă decorativă, veşminte şi accesorii etc).

Tot în Galaţi, în anul 1959, pe soclul monumentului Unirii, realizat de către sculptorul Romanelli, este aşezat bustul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, unde, în fiecare an, la data de 24 ianuarie, au loc manifestări culturale şi religioase.

http://www.ziarullumina.ro/articole;793 ... -Cuza.html

Link to comment
Share on other sites

da-mi voie sa exemplific frumosul articol cu cateva instantanee surprinse la manifestarile ce au avut loc la biseriva Vovidenia , in curtea bisericii la dezvelirea placii comemorative, si la muzeul de istorie Casa Cuza.262_35f61e0420ec943fbb03e78c9ca35ca1_thu

Link to comment
Share on other sites

In prima poza sunt cel putin trei membri ai organizatiei "Ochiul si timpanul"... Trupa "Casio's" :)

Ca s-au strans cu prilejul a 150 de ani e ok, oricum reunirile profesioanle sunt placute, mai discuti de una-alta, mai schimbi o informatie, da' cu saraca mama a lui Cuza, ce au avut??

Link to comment
Share on other sites

Buna SAMUR1

Faine poze, nu mai ai cumva altele recente din Muzeul Cuza?...eu am lucrat acolo pana inainte sa emigrez si ti-as fi recunoscator daca ai putea posta cateva interioare ...si inca ceva, daca nu e prea mult...poti sa faci mai multe poze la bustul lui Cuza din curtea muzeului?

Eu l-am restaurat in 2003 si as vrea sa vad cum arata acum...

Multe multumiri cu anticipatie.....

Link to comment
Share on other sites

Buna SAMUR1

Faine poze, nu mai ai cumva altele recente din Muzeul Cuza?...eu am lucrat acolo pana inainte sa emigrez si ti-as fi recunoscator daca ai putea posta cateva interioare ...si inca ceva, daca nu e prea mult...poti sa faci mai multe poze la bustul lui Cuza din curtea muzeului?

Eu l-am restaurat in 2003 si as vrea sa vad cum arata acum...

Multe multumiri cu anticipatie.....

ok am sa postez si cateva exponate din interior cat de curand, dar pe topicul "imaginea foto a orasului"pt ca dureaza ( am de invatat) sa le micsorez ca sa poata fi acceptate de site... acum am sa postez una cu statuia din curte(mai jos)

262_94ba358dc1680fc6f13965f252f9dad0_thu

Link to comment
Share on other sites

  • 11 months later...

Urma lui Cuza. La Galaţi

Locuim pe „Cuza”, învăţăm la „Cuza”, ne plimbăm pe „Cuza” trecem pe lângă „Cuza” sau îl vedem pe „Cuza”. Am avut parte de cel puţin una dintre aceste ipostaze ca simpli locuitori ai Galaţiului modern. Prezenţa domnitorului Al. I. Cuza la Galaţi încă se mai păstrează în oraşul nostru, în cel puţin cinci ipostaze. Avem o stradă „Cuza”, un liceu, o casă memorială, o statuie şi un campus studenţesc cu acelaşi nume. De asemenea, fosta „Şcoală nr. 9 de fete” se numeşte în prezent Şcoala gimnazială nr. 15 „Elena Cuza”. Acestea reprezintă întâlnirile noastre cotidiene cu primul domn al principatelor române sau cu familia acestuia.

Strada şi muzeul

Strada Cuza este una dintre cele mai vechi străzi din Galaţi, pe vremea domnitorului fiind denumită „Uliţa de privit”. Era una dintre puţinele străzi pavate din oraş, un loc de promenadă foarte frecventat în acele timpuri. A primit denumirea de Strada Cuza undeva spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe această stradă se află Casa Cuza, care găzduieşte în prezent muzeul cu acelaşi nume.

Potrivit informaţiilor de pe site-ul Direcţiei pentru Cultură Galaţi, vila „Cuza Vodă” a fost locuinţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza în perioada cât a fost preşedinte al Judecătoriei Covurlui, pârcălab al judeţului Covurlui şi chiar în perioada domniei, cu prilejul vizitelor la Galaţi. În prezent, casa este transformată în muzeu şi aparţine de Muzeul de Istorie Galaţi.

Bustul şi statuia

În faţa Casei Cuza se află şi un bust al domnitorului, care are o istorie interesantă, la fel ca şi cea a statuii de la Grădina Publică. „La inaugurarea Şcolii de Băieţi nr. 5, de pe strada Portului, pe frontispiciul clădirii a fost montat bustul lui Al. I. Cuza, primul din ţară, donat de Elena Cuza, soţia cea devotată domnitorului şi cauzei apărate de el”. „Evenimentul s-a petrecut la 4 noiembrie 1888. În prezent, acest bust se află pe soclu, în faţa fostei case părinteşti, în curtea Muzeului ˝Casa Cuza Vodă˝”, aflăm din lucrarea „Galaţii – Istorie şi Contemporaneitate”, de Grigore Lazarovici şi dr. Ştefan Stanciu.

Aceeaşi sursă ne oferă şi povestea statuii de pe Strada Domnească: „În anul 1912, s-a constituit un comitet pentru realizarea monumentului dorit. Lucrarea a fost comandată sculptorului florentin Raffaelo Romanelli care, în anul 1927, trimite în ţară piesele din care se compunea monumentul”. „Din motive, neclare, vagonul în care se afla portretul din bronz al domnitorului nu a mai ajuns niciodată la Galaţi. S-a decis ca monumentul să fie inaugurat numai cu plăcile care trebuiau adorsate soclului, turnate şi ele în bronz”. „În anul 1959, s-a montat pe acest monument portretul în bronz al lui Al. I. Cuza, operă a sculptorului Dimitriu Bârlad. La 9 mai 1972, bustul a fost înlocuit - şi trimis în dar tecucenilor - cu statuia domnitorului, operă a sculptorului Ion Jalea”, se mai arată în lucrarea „Galaţii – Istorie şi Contemporaneitate”.

Şcolile

Evident, cea mai cunoscută instituţie de învăţământ care poartă numele domnitorului este Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza”. „A fost înfiinţat în toamna anului 1864 ca şcoală comercială - cea dintâi cu profil economic din România, fondatori fiind Al. I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu”. „Din 1878 s-a produs prima modificare, durata studiilor fiind prelungită de la patru la cinci ani”. „Elevii erau aleşi din rândurile absolvenţilor şcolii primare şi aveau ca obiecte de studiu: corespondenţa comercială, geografia economică, aritmetica, elemente de fizică şi chimie, contabilitatea, cursul mărfurilor, economia politică, dreptul comercial şi administrativ, igiena publică şi privată, caligrafia şi desenul”. „Din 1893 până în 1898 devine şcoală comercială de gradul I (şcoală inferioară) cu trei ani de studiu (care pregătea impiegaţi de mişcare) iar din 1898 a devenit şcoală comercială de gradul II (şcoală superioară)”. „Între anii 1903-1936 a fost şcoală comercială superioară, iar din 1936 până în 1948 funcţionează ca Liceul Comercial ˝Al. I. Cuza˝ cu durata de opt ani”. „Începând cu anul şcolar 1954-1955, în viaţa şcolii s-a produs o mutaţie fundamentală: trecerea de la profil economic la profil teoretic”. „Această stare de lucru a durat până în 1959, când devine Liceul Teoretic de 11 ani ˝Al. I. Cuza˝, iar din 1978 Liceul Industrial de Mecanică”. „Din 1990 redevine liceu teoretic, luând fiinţă primele clase din Galaţi cu predare în limba franceză a principalelor obiecte”, se arată în istoricul edificiului, care poate fi consultat pe site-ul colegiului.

O istorie interesantă are şi Şcoala gimnazială nr. 15 „Elena Cuza”. „La începutul anului 1889, pe vremea când şcoala funcţiona într-o mică încăpere din curtea bisericii ˝Sfântul Halarambie˝, o familie de negustori neştiutori de carte a cumpărat un teren pe strada Cazărmii pentru a fi ridicată o şcoala”. „Banii pentru construcţie au fost daţi de cei doi negustori. O singură condiţie a fost pusă: să înveţe şi ei să scrie şi să citească pentru a obţine certificat de absolvire”. „Construcţia a fost începută în anul 1893, fiind efectuată după modelul şcolilor tip ˝Spiru Haret˝. La început a fost şcoală primară de fete cu antetul ˝Şcoala Primară nr. 9 de fete˝”. „În anul 1901, şcoala este donată statului şi înregistrată în Registrul Cadastru al Primăriei Galaţi”. „Cu trecerea anilor se va transforma în şcoală gimnazială, iar în anii 1956-1958 se va construi un nou corp cu etaj, prin munca voluntară a părinţilor”, aflăm din istoricul şcolii, semnat de profesor Magdalena Mocanu.

Campusul studenţesc „Al. I. Cuza” este cea mai nouă entitate care a primit în Galaţi numele domnitorului. Aparţine Universităţii „Dunărea de Jos” şi conţine 13 cămine, în care sunt cazaţi peste 3.000 de studenţi.

http://www.viata-libera.ro/articol-Urma_lui_Cuza_La_Galati_2.html

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

Adevăruri de altădată: Casa lui Cuza

La Galaţi s’a luat o frumoasă iniţiativă: de a se cumpăra prin subscripţie publică şi de a se transforma în muzeu fosta casă a lui Alexandru Cuza, pârcălab de Galaţi şi apoi domn al Principatelor-Unite. Intelectualitatea gălăţeană a fost prezentă şi a pornit la lucru. Îi urăm izbândă, îndemnând din toată inima publicul, mai ales cel sărac, să contribue cu cât de puţin, fiindcă din puţin se face mult. Se ştie că, trecută din mână în mână, casa lui Cuza Vodă era ameninţată cu desfiinţarea. S'ar fi pierdut astfel o preţioasă amintire. Cine ar fi dorit să retrăiască cu ajutorul ei vremile de avânt şi de încredere în puterile naţiunii noastre n'ar fi putut-o face. Să nădăjduim că vom vedea în câţiva ani noul muzeu şi că ne vom putea cufunda în vrăjile trecutului unionist şi ante-unionist privind obiectele şi actele ce se vor aduna acolo. Cuza Vodă a înţeles că un neam se ridică dacă porţi grijă de temelia lui. Fără împroprietărirea dela 1864 a ţăranilor, cele două Principate nu s'ar fi putut smulge din barbaria şi orientalismul în care stau prinse. Când robii de pe întinsul celor două ţărişoare au început să aibă ce să mănânce, alta a fost faţa lucrurilor. Au pornit şi ei să intre în rândul oamenilor, să preţuiască civilizaţia, să-şi dea copiii la şcoli. Dintr'o dată a izbucnit clocot de viaţă nouă, câmpul a dat roade mai îmbelşugate, iar între cârmuitori au pătruns elemente de jos, care priveau cu alţi ochi muncitorimea. Crezul acesta n'a fost numai al lui Cuza, ci al unei generaţii. Meritul lui stă în a fi recunoscut-o, a fi pus-o la lucru şi a fi supraveghiat-o să nu se abată din drumul croit. Ca el, iubeau ţăranii şi Negri şi Alecsandri şi Kogălniceanu şi toţi fruntaşii generaţiei. Vom retrăi vremuri dătătoare de înalte exemple, atunci când vom străbate sălile viitorului muzeu Cuza Vodă din Galaţi.

(articol publicat de Petre V. Haneş în Adevărul, 1937)

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/retro/Adevaruri_de_altadata-_Casa_lui_Cuza_0_213579076.html

Link to comment
Share on other sites

  • 2 years later...

Cuza, mai cinstit la nemţi decât acasă

* La noi, strada care-i poartă numele este veşnic desfundată, iar colegiul omonim n-are sediu

"Acest Domnitor fiind şi cetăţeanul nostru (s.n.) încât durerea este mai simţibilă”… Cam aşa scria un grup de gălăţeni de mai multe etnii la moartea lui Cuza (Iorga - „Contribuţii la istoria modernă a Galaţilor”, 1932). Atunci, militarii au cerut „măcar” trei zile de doliu, cu prăvălii închise, cu „rugăciune înadins săvârşită în catedrală”. Galaţi, oraşul tinereţii lui Cuza; nu chiar, cum se scria atunci, „leagănul şi oraşul natal al acestui mare Român”…
„Cumplit oraş de negustori”, dar pricopsit în ţară şi în lume tocmai negustorimii de aici, Galaţiul are darul de a-şi „exporta” talentele pe unde-a înţărcat dracul copiii, unde uită că sunt gălăţeni, oraşul adoptând însă alţi oameni de excepţie, de la Urechia, cel nominalizat la Nobel, la istoricul Păltănea, „înfiaţi” de obşte la vârsta când nu soarta, ci voinţa ta îţi decide apartenenţa! Aproape gălăţean a fost şi „domnul Unirii”, bârlădean prin naştere, el şi-a legat anii rodniciei tinereţii de oraşul de la Dunăre! Aici, la Galaţi, domnitorul drept a intrat în legendă, controlând, în travesti fiind, aplicarea sistemului de măsură în sfârşit unificat, „ocaua lui Cuza” - pedepsind negustorul care vânduse vin cu ocaua mică, plimbându-l prin târg cu ocaua falsificată de gât!

De două ori pârcălab de Galaţi, ne-a vrut oraşul capitală

Aici a suferit şi Cuza pentru activitatea sa unionistă. Aici Cuza a fost preşedinte al Judecătoriei judeţului, având tupeul să facă dreptate ţăranului sau târgoveţului în pofida negustorului străin cu punga deschisă la mită. A fost numit, de două ori chiar, pârcălab (prefect) al judeţului. Ioan Cuza, tatăl domnitorului, a fost ispravnicul (similar prefectului) judeţului Fălciu, dar şi al judeţului nostru, Covurlui. Mama sa a rămas în oraşul nostru, aici a fost şi îngropată. Unchiul său, Iancu Cozoni, a fost directorul Carantinei - vamă, cordon sanitar împotriva molimelor şi unealtă politică inventată de ruşi. Cuza, sub domnia căruia s-au înfiinţat primele instituţii ale statului modern, avea motive să ne iubească. Probabil însă că luciditatea l-a îndemnat să ne dorească drept capitală a României. N-a apucat, „monstruasa coaliţie” a detronat domnitorul autoritar care dizolvase prin lovitură de stat Parlamentul unicameral. Gălăţenii datorează mai mult decât restul românilor lui Cuza, rămas simbol al Unirii. Deşi detronarea sa (la care se referă în batjocură şi Caragiale, cu acel „11 fevruarie” din „Conu´ Leonida…”) a fost primită cu bucurie de mulţi români, chiar şi gălăţeni, un călător rus nota ulterior în jurnalul său că negustorii Galaţilor îi mai ţineau încă, icoană, portretul înrămat în vitrine! Cel care, ca şi Kogălniceanu, ne-a susţinut în continuare regimul binecuvântat de porto-franco, fusese urmat de un rege străin sub care regimul de port liber fusese desfiinţat şi detronat de modernul drum de fier… De asta gălăţenii îl iubeau pe Cuza al lor! Care a vrut să aşeze capitala lângă Galaţi, pe ambele maluri ale Siretului (a dezvăluit acest lucru Kogălniceanu, în Parlament, 16 ani de la moartea domnitorului), nu doar pentru că fusese pârcălab la noi, ci pentru că meritam! Galaţiul era de fapt pregătit să fie capitală: instituţii de stat bine formate, zeci de consulate străine, de la SUA la Guatemala,industrie, porto-franco, legătură pe apă între Occident şi Orient, oraş modernizat chiar înaintea Parisului, sediu al Comisiei Europene a Dunării. Dunărea, nu Dâmboviţa în care deversarea haznalelor aducea molime! Şi unde, la venirea principelui Carol, acesta a văzut pe geamul palatului gazdei o crescătorie de porci! În Heidelberg, unde a murit Cuza, o stradă de centură se numeşte Cuzaring. Iar o placă memorială stă pe zidul hotelului „Europa”, din Adenauerplatz, în acelaşi oraş german. La noi, bustul comandat de gălăţeni fostului domn a fost achitat până la urmă de… văduvă, Elena Doamna! Azi îl serbăm şi noi, doar ca şi ceilalţi români…

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

Vă mai amintiţi povestea negustorului prins cu ocaua mică? Folclorul spune că întâmplarea este din Galaţi

Deşi este posibil ca întâmplarea să fi avut loc şi în alte târguri din ţară, lucrarea „Cuza Vodă în tradiţia populară”, apărută la Biblioteca Eminescu spune clar că povestea s-a petrecut la Galaţi. După această întâmplare, a rămas celebră vorba „Te-am prins cu ocaua mică!”

Pentru ca este 24 ianuarie şi toţi românii au sărbătorit ziua Micii Uniri, iar România şi românii trec printr-o perioadă în care scările de valori s-au cam inversat, iar unii dintre cei care conduc destinele ţării nu ne sunt modele, ci mai degrabă ne fac de ruşine cu faptele şi vorbele lor, n-ar fi rău să-l vedem pe Alexandru Ioan Cuza aşa cum a rămas în memoria tradiţiei populare: bun şi drept! Şi aşa ne-am reamintit de copilărie şi de povestea cu ocaua mică, poveste care începe să fie din ce în ce mai de actualitate. Potrivit lucrării „Cuza Vodă în tradiţia populară”, întâmplarea ar fi avut loc într-un târg din Galaţi.

Cuza-Vodă obişnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând şi să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuşi cum trăiesc cei mulţi. Aşa, într-o zi, şi-a pus căciulă şi suman ţărănesc, a luat două putini cu lapte acru şi s-a dus în târg la Galaţi. Pasămite, aflase Măria-Sa că unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, aşa cum hotărâse o lege din acea vreme, şi căreia poporul îi spunea „ocaua lui Cuza”. A căutat, deci, „ţăranul” să vândă laptele la un băcan, despre care se spunea că n-ar fi tocmai-tocmai cinstit şi că vinde cu „ocaua mică”, iar nimeni nu-l putea prinde cu înşelăciunea.

„Jupâne negustor, nu-ţi iau bani”, s-a tocmit „ţăranul”, „ci ne învoim ca la şase ocale de lapte să-mi dai o oca de untdelemn”. „Bine”, a primit negustorul, clipind şmecher din ochi. A luat de pe tejghea ocaua mare, „ocaua lui Cuza”, şi-a măsurat laptele: douăzeci şi patru de ocale. A socotit că trebuie să plătească, în schimb, patru ocale de untdelemn. „Caută să-mi masori drept, cu aceeaşi oca”, a stăruit „ţăranul”. „Nu se poate, că-i plină de lapte. Îţi măsor cu asta! Şi a scos de sub tejghea altă oca”, a zis negustorul. „Păi, ocaua asta-i mai mică”, a zis „ţăranul”. „Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca şi gata!”, s-a burzuluit negustorul.

Atunci, „ţăranul” a scos căciula din cap, a lepădat sumanul şi s-a arătat în tunica albastră, cu epoleţi auriţi, ca un domnitor. Neguţătorul a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mână. „Ei, negustorule, mai zici şi-acum că nu te-am prins cu ocaua mică?”. „Nu mai zic, Măria-Ta!... Iertare... milă prea bunule”. Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale şi să-l poarte pe uliţele din Galaţi ca să afle lumea că a căutat să înşele cumpărătorii. „Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii şi să spună tare cu care va vinde şi cu care n-are să mai vândă de-aici încolo”, le-a spus domnitorul slujitorilor. Străjuit de slujitori domneşti, neguţătorul mergea pe uliţi, ridica ocaua mică şi striga cât îi ţinea gura: „Cu asta, nu!”. Apoi, ridica ocaua mare şi striga şi mai tare: „Cu asta, da!” Şi aşa l-au plimbat slujitorii domneşti prin tot târgul: „Cu asta, nu!”... „Cu asta, da!”... Şi i-a fost de ajuns această plimbare ca să se facă om cinstit.

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.