Nicolae Bacalbaşa - Confesiunile anestezistului care a vrut să se arunce pe geam

[dcp100168]

Bacalbaşa -instituţie contradictorie

În biroul înţesat de cărţi şi ziare, din Spitalul de Urgenţă, doctorul Nicolae Bacalbaşa răspunde întrebărilor noastre. Un personaj incomod, franc, impo­sibil de redus la tăcere. Pe orice domeniu.

"Forţa mea? Sunt un individ fără avere!"

‑ Este plină viaţa socială gălăţeană de Bacalbaşa: în ziare, la tv, în cultură, în politică, în medicină, la mediu�

‑ E plină de nu mai încapi de el!

‑ Ce face Bacalbaşa? La ce se pricepe el?

‑ Bacalbaşa se pricepe la un singur lucru - la care majoritatea nu se pricep: nu‑i este frică. Şi nu este curvă!

‑ De ce ar trebui să vă fie frică?

‑ Am să‑ţi dau două exemple: actualmente, 46 de indivizi, la Bucureşti, s‑au adunat, într‑o incintă, să‑şi expună un punct de vedere. În condiţii perfect constituţionale, privind un eveniment care pentru mulţi este controversat, anume o alianţă militară în plină extensie. În condiţiile în care România este la întâlnirea între două lumi: fostul său stăpân, Rusia, şi actualul său stăpân � America (nu vorbesc despre NATO, nu vorbesc despre Europa). [Cei 46] au fost umflaţi, fără niciun fel de forme, cu un pretext cusut cu aţă albă, şi bătuţi. A te călca maşina într‑o lume ca aceasta este mult mai probabil decât, să zicem, până în �89. În �89, te dădeau afară din serviciu şi te băteau. Acum, dacă realmente deranjezi, te poate călca maşina. Pe de altă parte, de ce să‑ţi fie frică? Pentru că majoritatea celor implicaţi în jocurile de putere sunt implicaţi în afaceri! Forţa mea este că eu sunt individ fără nicio avere. Sigur că asta n‑ar trebui să fie un subiect de laudă. Nu m‑a dus mintea, pofta şi, să zicem, norocul să fac avere. Nu m‑am băgat în niciun fel de structură de putere, producătoare de bunuri materiale, la modul masiv.

‑ Câţi duşmani şi câţi prieteni?

‑ Un om fără duşmani este un om fără valoare. Un om fără duşmani este ceea ce a spus Dumnezeu şi există în Biblie: ŤPentru că nu eşti nici rece, nici cald, ci doar călduţ, te voi scuipa afară din gura meať. Eu nu sunt călduţ! Am trăit o imensă frică în copilărie. M‑am născut sub imperiul fricii � eram refugiaţi din Basarabia, cu origine socială nefericită, moşierească ‑ cum se spunea pe vremea aia. A trebuit să stăm noi la Constanţa, cu mama mea, care era doctor ‑ şi taică‑meu la Galaţi, el fiind profesor la Universitate, că el era pe o listă de dare afară, pentru origine socială. Dispăreau oamenii, am văzut arestaţii din Dobrogea şi coloniile� Mi‑au băgat bandiţii din anii �50 o frică în oase, că încă o mai am!

Prostituţia - ca model public

‑ La nivel medical, există conflicul acesta în realitate � om de la PNL care nu operează cu om de la PSD ?

‑ Conflictele, după părerea mea, nu sunt ideologice în România. În România nu există ideologii, în România există găşti. De‑aia o să întâlneşti indivizi care au baleiat toa­te partidele, de la stânga la dreapta, şi eventual înapoi. Eu unul am fost un om de centru‑stânga şi o să mă întrebi de ce ‑ cu ascendenţa mea, cu un bunic împuşcat de către sovietici în Basarabia, pentru că fusese senator român, la Berescani, sunt de centru‑stânga? Pentru că, aşa cum mă doare sufletul pentru câinii vagabonzi, nu pot să concep că un individ nu are ce să mănânce, în timp ce altul îşi ia o maşină de jumătate de milion de euro. Nu pot să concep şi sunt profund indignat când televiziunea publică face din prostituate (de diverse categorii, unele dintre ele chiar măritate � cu averea! ‑, altele, care au ajuns oameni politici pe baza unor situaţii arhicunoscute de publicul larg) modele!

Cine ne vrea proşti?

‑ De ce îţi trebuie bani ? Ca să nu îţi mai fie frică ?!

‑ Hm. Eu ştiu ‑ şi nu vreau să intru în amănunte ‑, oameni care au murit tocmai pentru că au avut bani şi nu au vrut să împartă. Şi mai mult nu am să spun, pentru că oi fi eu curajos, dar nu sunt chiar sinucigaş! De altfel, dacă am o anume popularitate este pentru că sunt un om care, posibil, din prostie, chiar spune ce gândeşte! Şi omul simplu simte acest lucru. De exemplu, Gigi Becali � care bate câmpii! A avut o priză reală la public nu pentru că a construit biserici ‑ deşi� şi asta! � şi a împărţit apartamente, ci pentru că într‑adevăr credea ceea ce spunea. Şi majoritatea comunicării ‑ aşa cum scriu acum într‑un curs pentru studenţi, privind medicina şi cultura � 75 la sută dintre elementele de comunicare sunt non‑verbale. Nu interesează atât cuvintele, cât modul lor de rostire, atitudinea corpului. Şi atunci omul simte empatic dacă minţi sau dacă chiar crezi. La ora actuală, trăim evident o tragedie a coruperii poporului prin elemente facile: femeie, alcool, bogăţie, modă ‑ toate duse la extrem.

‑ Nu i se întâmplă doar României lucrul ăsta!

‑ Unii zic � nu zic eu, zic unii! � că există un guvern mondial sau structuri mondiale care urmăresc ceea ce declară o formaţie românească: ŤŢara te vrea prost!ť. Poate că guvernul mondial te vrea prost! În tot cazul, un om rupt de principii, de trecutul istoric al ţării lui ‑ acest om este extrem de manipulabil. În fond, ce rost ar avea enorma activitate depusă de a‑l demola pe Eminescu?! Era un mijloc de a‑l rupe pe individ de istoria sa, de reperele sale morale, de ceea ce ar putea fi o stavilă în cadrul manipulării României ca o piesă dintr‑un puzzle imens, în care România să nu conteze. Nu sunt nostalgicul unor patrioţi români care şi‑au jerfit viaţa, care au făcut din creştinism un principiu major � timpul lor a trecut, o arată evoluţia globală.

Nu ură, ci indignare

‑ România vrea divertisment. Nu istorie, nu Eminescu!

- Problema este îndobitocirea, dezumanizarea programată a indivizilor, furtul specificului lor uman de către structuri bine organizate. Eu pe politicieni îi înţeleg! Ce nu pot înţelege ‑ şi cred că reprezintă un grup criminal, care vreodată va fi judecat � este aşa‑numita societate civilă a unor intelectuali bucureşteni, nişte golani ordinari, bine instruiţi, care, gargarisind foarte elegant între ei nişte lucruri comune, neproducând nimic, caută să intimideze omul simplu sub eticheta unui grup elitar, acceptat de putere, lingând puterea în cele mai intime locuri ale ei. [intelectuali] transportaţi pentru lins, eventual, cu avioane pe care le plătesc eu, cu tine, şi care după părerea mea sunt trădători de ţară.

- Omul Bacalbaşa cum este ?

- Eu sunt un om avantajat � în ciuda faptului că mi s‑a interzis să intru, în 1956 la liceu, printr‑o dispoziţie a primului‑secretar din regiune care a spus că ˝niciun copil de intelectual nu intră în liceu!˝ (dispoziţie de care nu s‑a ţinut cont), că am suferit de condiţii restrictive dure la intrarea în facultate � mi s‑a permis să mă dezvolt, să îmi fac o cultură, să pot expune aceste lucruri astăzi. Mă simt profund obligat în faţa omului care a fost constrâns să facă o muncă fizică de opt ore, după care a venit acasă frânt şi nu a mai avut timp să citească. Om pe care înainte l‑a îndobitocit Ceauşescu şi acum îl îndobitocesc alte structuri, pe care nu le nominalizez. Eu sunt obligat faţă de aceşti oameni, mă simt într‑un fel stipendiat de munca lor � deşi şi munca mea este foarte grea � şi pentru că am atins o anume înţelegere, consider că este obligaţia mea morală să o împărtăşesc.

Sub sau peste "maşina de tuns iarba"

‑ Dumneavoastră riscaţi şi de ce?

‑ Domnule, am trăit atât de umilit în frica copilăriei şi tinereţii mele, încât acum, dacă ăştia mă lichidează, până la urmă zic că merită preţul!

‑ Toate demersurile au aceeaşi valoare? Aceeaşi importanţă? Problema câinilor vagabonzi � sunt atâţia gălăţeni care îi urăsc, care au fost muşcaţi! De haite?!

‑ (Bacalbaşa îşi schimbă poziţia pe scaun. Devine agitat) Haitele sunt un aspect, care trebuie rezolvat, iar câinele de la bloc pe care îl urăşte beţivul şi mahalagioaica de la etajul doi � alt aspect! Dar toate sunt legate în lumea asta şi legătura acestor lucruri se regăseşte în principiul vaselor comunicante: nu există lucruri importante şi lucruri neimportante! Orice lucrul poate fi important. Eu, de exemplu, nu am avut conflicte cu pacienţii, că dacă m‑am purtat frumos cu ei, cu aparţinătorii ‑ şi ei s‑au purtat frumos cu mine. Că unii nu mă înghit � este absolut normal! Când vrei să faci ceva loveşti în interesele altora. Comunismul asta a fost: maşina de tuns iarba: tot ce ridica capul, [comunismul] îl rădea.

‑ Sunteţi mândru de tot ceea ce faceţi?

‑ Nu, evident că nu. Greşim, prin neştiinţă, prin slăbiciune, prin tentaţie. Caut ca dimineaţa, când mă bărbieresc, să nu îmi fie ruşine când mă uit în oglindă.

Despre (dez)informare

‑ Dimineaţa, când se bărbiereşte, Bacalbaşa este egal cu sine?

‑ Niciodată nimeni nu este egal cu sine! Aici este de fapt blestemul condiţiei umane� Şi în acest sens, pentru mine este foarte important contactul cu tineretul ‑ acum predau, la Facultatea de Medicină. Viaţa este un tot � în care numai în mod artificial sunt rupte hălci, prezentate ca fiind un domeniu etanş. Nu poţi fi un om viu, trăind cu adevărat, fără să te intereseze că este gunoi pe stradă, că nişte nenorociţi îşi permit să te insulte în ziare fără o bază reală şi nu păţesc nimic, că se omoară câini�

‑ Şi când mai ai timp să fii fericit?

‑ Asta e fericirea! Fericirea este a trăi integral. A fi implicat. Numai schizofrenicul sau idiotul este fericit într‑o minunată lume izolată. Şi ăla, dacă este intelectual, se înconjoară de ceea ce numea Victor Hugo Ťprieteni reci, dar oneştiť ‑ cărţile. Pentru mine cărţile n‑au fost niciodată prieteni reci, totdeauna au fost chiar nişte Ťpersoaneť cu care am avut chiar controverse, peste timp. Sigur, până la urmă oricine poate fi considerat vândut. Aş fi curios să văd cui aş fi eu vândut! Pentru că dacă ar fi fost să fiu vândut, ar trebui să‑mi dea un preţ. Deocamdată, nu am avut niciun preţ şi niciun bene­ficiu! (�) Nici eu nu sunt, evident, egal cu mine însumi � am îndoielile mele. Dar anumite contacte cu oameni absolut necunoscuţi pe stradă, care mă abordează cu simpatie, ca să‑mi spună că ce scriu eu în ziar le‑a plăcut, sunt de acord şi e un lucru important, îmi ridică nivelul energetic.

Plicurile, ca mit(ă)

‑ A avut vreun pacient de suferit de pe urma convingerilor politice ale lui Bacalbaşa?

- Domnule, trebuie să fii idiot ca să transformi convingerile politice în acte de ură! Ce a avut criminal regimul comunist a fost ura de clasă. Ura de clasă aplicată a fost un principiu absolut criminal şi cretin. Pacientul este pacient! Plus că eu admit ca fiecare să aibă dreptul la propriile sale judecăţi politice.

- Dar oamenilor de pe stradă nu le este o greaţă totală când ştiu că nu se pot duce la spital, pentru că ştiu că trebuie să bage un plic cu bani în buzunarul unui doctor, şi nu au plicul acela? Şi preferă să stea şi să moară acasă? Pentru că omul se gândeşte: ŤOperaţie. Deci trebuie să am X plicuri, pentru asistente, pentru doctori�ť.

‑ Eu nu ştiu pe vreunul care să nu fi fost operat pentru că nu a avut parale. Că unii au parale şi dau, asta‑i o altă problemă! Eu nu ştiu pe unul care [ajuns] în Reanimare, să se fi purtat cineva urât cu el. Cât timp m‑am ocupat administrativ de spital şi cât timp mă ocup de Reanimare, nu ştiu despre asemenea aspecte. Una este că oamenii primesc� Dar a condiţiona!? A condiţiona � încă o dată! Nu a primi! A primi este o chestiune discutabilă şi putem vorbi mult despre asta� ‑, dar a condiţiona, într‑o formă sau alta, este o porcărie! Iar a nu opera pe unul, o urgenţă, care nu are bani, este un act criminal! E foarte clar! Totul trebuie să fie bazat pe bun‑simţ.

"Îi deranjez pe proşti"

‑ Statul îşi respectă medicii?

‑ Statul! Statul a fost întotdeauna o ierarhie de tipi, care s‑au golănit, urcându‑se unul peste altul� Aşa cum este societatea, în ansamblu, aşa este şi fiecare felie a ei� Răposatul Romică Doloca, un ORL‑ist pe care gălăţenii vechi îl cunosc, mi‑a zis următoarea treabă: "Dom�le, eu când am devenit conştient de mine, la grădiniţă, m‑am prins că 80 la sută dintre colegii mei sunt cretini. La liceu - proporţia s‑a păstrat! La facultate - la fel! În spitalul ăsta � la fel! N‑am ajuns academician, dar sigur, dacă ajungeam, mă convingeam că 80 la sută din academicieni sunt şi ei cretiniť. Sigur, totul în parametrii locului res­pectiv. Deci, nu înseamnă că cine conduce un stat este un om perfect cinstit şi deştept! Există jocul întâmplării şi� moralitatea � care de multe ori este un impediment pe scara ascensiunii sociale!

‑ Notorietatea de care vă bucuraţi�?

‑ Nici nu ştiu dacă mă bucur de notorietate� Notorietatea este o noţiune extrem de flu. A fi recunoscut pe stradă nu ştiu dacă intră în termenul de pozitiv al notorietăţii. Notorietatea vine din faptul că am scris nişte cărţi � o parte profesionale, o parte de literatură� Sunt invitat la emisiuni, la tv, pentru că sunt un membru activ al acestei colectivităţi! Eu cred că notorietatea nu este nici bună, nici rea. Este o formă a prezenţei noastre în lume şi în societate. Nu trebuie să fie un scop în sine. Este o formă de manifestare a prezenţei! Oricum, toate aceste notorietăţi sunt pasagere şi după ce se aruncă prima lopată de pământ peste groapă, nimeni nu mai ţine minte.

Realităţi contradictorii, cu ficat, prostituate şi ţigani

‑ Pleacă vreodată doctorul Bacalbaşa în concediu de sine?

‑ (Pauză) La un moment dat, în tinereţe, îmi luam concediu, că mă mai îmbătam, din când în când. Eh, acum m‑am prins că asta nu te face să scapi de tine însuţi, (râde) îţi face rău la ficat şi te mai doare şi capul! Aşa că îmi iau concediu mai rar, în ultima vreme! Aş vrea să dau un citat � care a fost esenţial în viaţa mea, pe care l‑am văzut când eram tânăr medic, în spitalul Panduri, la Bucureşti, citat aflat pe peretele biroului profesorului Burghele: ŤCând eram tânăr m‑am urât, apoi m‑am admirat şi până la urmă, am îmbătrânit împreunăť. Omul este o realitate contradictorie şi care îşi atinge coerenţa la modul dureros, prin sacrificii, prin automutilări�

‑ Sunteţi acuzat că urâţi ţiganii şi prostituatele !

‑ Prostituatele? Chiar nu le urăsc! Atunci când eram marinar, la Bangkok, veneau prostituatele la bord. Erau nişte fete foarte drăguţe, care câştigau o bucată de pâine, care ne‑au plimbat! Prin Bangkok! Şi m‑am simţit foarte bine. Pentru că nu aveau nimic rău. Este o meserie ca oricare alta! Pentru mine prostituata politică este o fiinţă mult mai scârboasă decât cea care prestează o muncă fizică! Eu unul am fost prostituată! Am fost membru de partid şi am ridicat mâna la şedinţe! (asta fiind un tip profund dezgustat de ideea comunismului � că acum văd că s‑au realizat nişte lucruri în perioada aceea, asta e altă poveste!) Asta e una! Cu ţiganii� N‑am nimic cu ţiganii. Ba mai mult, o doctoriţă mi‑a şi făcut o reclamaţie scrisă în care spune că mă port prea bine cu ţiganii! Eu am gaşca mea de ţigani vechi, pacienţi� Ce nu înghit eu este infracţionalitatea organizată, faptul că ţiganii, mituind autorităţile şi având complicitatea unora din Poliţie, au ajuns să terorizeze această ţară!

‑ Dar noi, românii, suntem mai breji?

‑ Noi nu avem o infracţionalitate de grup atât de bine conturată. Este foarte clar! Sunt nişte realităţi pe care le ştie toată lumea! Eu nu ştiu de unde a scos cineva că am ceva cu ţiganii?!

O formă de... revoltă

‑ Familia?

‑ (Se opreşte; vocea devine gravă). Pentru mine familia este un lucru extrem de important. Am avut marele avantaj că nevastă‑mea, care este tot medic, care este un om care face chirurgie, a înţeles modul meu de viaţă şi l‑a acceptat. Este foarte important ca omul de lângă tine să îţi accepte stilul şi mai ales ritmul de viaţă. Violentarea propriului ritm endogen de către cerinţele, chefurile sau nevoile altora este o tragedie care de obicei se încheie cu divorţul. Am avut marea satisfacţie ca fiica mea, care nu a făcut medicină ‑ a făcut lingvistică ‑, să se afirme internaţional în domeniul ei (ŤStructura lingvistică a umoruluiť). Este co‑organizatoarea unui curs internaţional, de cel mai înalt nivel, care se ţine la Galaţi, cu participarea unor cursanţi doctorali, post‑doctorali şi cu profesori din toată lumea. A fost un noroc, poate a fost şi un stil de viaţă pe care l‑a copiat� Este greu de spus, dar fără îndoială că acest lucru a adus o coerenţă în viaţa mea. Şi sigur că datorez enorm părinţilor! Mama mea a fost medic, s‑a pensionat ca şeful Secţiei de boli infecţioase din Galaţi. A fost un om extrem de respectat pentru profesionalismul ei şi curajul în viaţă. A fost implicată într‑un grup � şi scrie în mai multe texte ‑ care a ajutat deţinuţii politici, de la Constanţa, care au făcut leptospiroză. De ce sunt plin de frică şi de ură? Atunci am văzut � eram mic, mă jucam cu fratele meu în curtea spitalului � cum pe viscol, bolnavii care erau piele şi os, după leptospiroză (o boală gravă, la contagioase), au fost suiţi în picioare, ca sardelele, în camion, păziţi cu armele automate de securişti şi duşi aşa, până în colonia unde erau ţinuţi, în sudul Deltei � Toţi vorbim de SS şi Hitler! Iar ăştia care au făcut aşa ceva� iau pensie!!!

‑ Atitudinea de unde vine ?

‑ Maică‑mea, cum am spus, era un om curajos. Foarte prudent, pentru că avea de crescut doi copii! Dar care a avut curajul să ia atitudine ‑ în limitele prudenţei ‑ şi să nu colaboreze. Foarte mulţi intelectuali au colaborat şi au pupat comunismul pe ambele buci proeminente. Toată scriitorimea noastră este o haită de hămesiţi, care au încercat fiecare să ajungă cât mai tare la osul împărţit de comunişti pentru domeniul culturii, ca domeniu de propagandă. Şi cărţile lui Niţescu arată ce a fost minunata scriitorime şi intelectualitate românească!� Îţi vine să verşi! Cu câteva excepţii ‑ cum e Blaga! � restul, li s‑a propus să colaboreze şi au colaborat în draci. Deci, aceste prostituate de pe centură sunt nişte îngeri nevinovaţi faţă de intelectualitatea noastră dornică, în acei ani, de măriri, bani şi funcţii.

‑ Când i‑a fost milă ultima oară lui Bacalbaşa, de un pacient?

‑ Mila� este un sentiment definitoriu pentru om. Milă şi empatie există şi în lumea animală. Sunt demonstraţii de ultimă oră ale etologiei! Milă mi‑e tot timpul. Numai că eu cunosc un chirurg foarte apropiat care mi‑a spus că nu mai vrea să opereze, pentru că se pune mereu în pielea pacientului şi nu mai poate să suporte! Eu am reuşit să‑mi ţin acest sentiment, de a intra în pielea altuia ‑ pentru că asta înseamnă empatie ‑ şi de milă, în nişte limite rezonabile. Sigur că dacă aş fi fost un tip inteligent ‑ ceea ce, din păcate, nu sunt ‑ aş fi stat să mă ocup de prosperitatea personală şi nu să latru, riscând să primesc ciomege pe spinare. Ciomege de o natură sau alta! Faptul că mă implic este o formă de milă activă. Să zicem� de revoltă!

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=23350

[tomcat0]

beep... beep beep... beep beeep.... etc.

[florinmarian]

Eu sunt total de acord cu ceea ce spune; ramane de vazut daca el crede ce spune......Dar are dreptate. Multi gandesc asa....dar cei mici si multi rar au putut schimba ceva. Ori trebuie sa existe o evolutie indelungata(vezi Brucan:20-50 ani), ori o schimbare brusca, violenta(vezi evenimentele din decembrie 89).

[dcp100168]

Nicolae Bacalbaşa - Confesiunile anestezistului care a vrut să se arunce pe geam

VEDETE LOCALE. Doctorul Nicolae Bacalbaşa, cel care face mai digerabile ştirile de la ora 5, nu crede în viaţa de apoi şi spune că în viaţă nu există dreptate.

Trebuia să se nască la Chişinău, dar a venit pe lume la Maternitatea Giuleşti, în toiul bombardamentelor din 1944. Nu crede în viaţa de apoi şi spune că „doamna cu coasa” trebuie să ne prindă cu desuurile curate. Pe medicul Nicolae Bacalbaşa, şeful Clinicii de Terapie Intensivă şi Anestezie şi, totodată, purtătorul de cuvânt al Spitalului de Urgenţă Sfântul Andrei din Galaţi, ţara îl ştie de la televizor.

Când iese şi prezintă tot felul de incidente ai căror eroi ajung în spitalul lui, unii dau televizorul mai tare. Alţii îl urăsc. Declaraţiile sale, învelite în metafore, l-au făcut celebru pe youtube. Are în spate peste 40 de ani de experienţă, dintre care cei mai mulţi petrecuţi la anestezie.

Are un frate geamăn, Gheorghe, tot medic şi scriitor ca el, după cum îi place să spună. Ambii fraţi, se confesează doctorul Nicolae Bacalbaşa, sunt legaţi printr-un păcat greu: tatăl lor, astăzi trecut de 93 de ani, suferind de un glaucom incorect şi superficial tratat, a orbit având doi băieţi medici. A fost pe mare, a suferit depresii şi chiar a vrut să se arunce de la etajul şase. L-am provocat cu câteva întrebări, iar el ne-a răspuns în stilul inconfundabil.

EVZ: De câte ori apăreţi la televizor, prezentaţi cazuri în care sunt implicaţi violatori, bătăuşi, beţivi sau victime bătute măr. Dumnezeu are o secţie specială pentru ei la dv. în spital?

Nicolae Bacalbaşa: Pe frontispiciul Muzeului Omului de la Paris stă scris: „Depinde de tine să vorbesc sau să tac. Pot fi comoară sau doar mormânt”. În fiecare din noi zace Charlot al lui Chaplin, sfidând obraznic, dar înfricoşat, jungla realităţii pe care nu o poate controla. Şi fiecare dintre noi tânjeşte spre sindromul John Waine sau Jean Gabin, calm, anticipând, controlând, mereu în şaua vieţii. Secretul stă în charisma bunului comunicator.

- Dacă aţi fi purtătorul de cuvânt al guvernului, cum aţi anunţa disponibilizarea a 100.000 de oameni sau demiterea Elenei Udrea?

- În Antichitate, celor care aduceau veşti proaste li se tăia capul. Probabil că existau alternative şi mai neconvenabile, astfel încât solul ajungea cu veştile la destinatar. Astăzi, „Ion şi Maria”, adrisanţii ştirilor, sunt mult mai puţin exigenţi. Nu-ţi vor capul, vor doar oleacă de empatie şi o ţâră de elan vital. Acelaşi popor zicea: „F...t, f...t, dar te mai uiţi şi în ochi”. Puterea de toate nuanţele schimbătoare ale cameleonului politic român nu s-a uitat niciodată în ochi. În cadrul comunicării bombastic-piezişe, nu vei avea niciodată receptivitate. Pe de altă parte, „Ion şi Maria” sunt oleacă şi „Tanţa şi Costel”. În ce mă priveşte, nu aş fi acceptat niciodată să fiu purtătorul de cuvânt care anunţă disponibilizarea a 100.000 de oameni, cât timp imaginarului colectiv i se propun pragmatic prostituate de lux care râgâie de bani, în timp ce aia de pe Centură este arestată şi amendată, beizadele brunete cărora de-abia le-a mijit mustaţa plesnind de îngâmfare şi siguranţă, care privesc la parlamentul ţării ca la o marfă, tinerei daţi cu muci de gel în cap, care au ajuns să posede pe căi obscure averi imense.

- OK, să revenim la Elena Udrea.

- În ce priveşte pe doamna Udrea, acest Răzvan Vodă cu fustă, grevată de insuficienţe de formare care bufnesc uneori public precum o grenadă pe la TV, este asemenea cârnaţilor de Pleşcoi, un produs care nu poate fi ignorat. Tupeul poate fi operă de artă, şi eu sunt un mic colecţionar. Are vână, mi-ar plăcea să o cunosc.

- Dar un incident între Corneliu Vadim Tudor, de exemplu, şi Marko Belo, presupunând că al doilea a ieşit un pic mai şifonat?

- Şi Corneliu Vadim Tudor, şi Marko Belo sunt două personaje remarcabile. Incidentele dintre cei doi sunt comice. Prăpastia care se cască între ei se nume ş te istorie. Vadim Tudor este cert un personaj excentric, coleric, dar un pamfletar şi un polemist cum puţini am avut. Că uneori pe această vână puternică se suprapune gestul doamnei brunete ce, ridicându-şi fusta, îşi fâlfâie organul spre preopinent, este altă problemă. Fără doza aferentă de clovnicie, cred că până acum îl călca maşina. Marko Belo este reprezentantul unei clase politice perfect structurate şi de un oportunism ce virează spre parazitism, reprezentând o minoritate care are astăzi sentimentele albilor din Republica Sud-fricană faţă de negri. Când tâlharii vor să îmi jefuiască locuinţa, pun mâna pe armă şi îl înţeleg pe Vadim. Miştocăria posibilă a unei confruntări Vadim - Bela este dansul în gura vulcanului oricând gata să scuipe foc.

- V-aţi născut în Bucureşti, cum aţi „înotat” până la Galaţi? Pentru profesie, pentru o dragoste nebună...

- La Galaţi am ajuns din întâmplare, am rămas prin viol social şi astăzi mă simt ca melcul în carapacea pe care n-a ales-o, dar care i-a devenit a doua natură. După o viaţă de muncă, nu sunt bogat. Părinţii mei, ambii peste 93 de ani, locuiesc cu mine în bloc şi comunicăm. De la fereastra apartamentului meu de la etajul şase (nu am faţă de vilă) se vede Dunărea.

- Cine e mai bogat într-un spital: anestezistul, chirurgul sau asistentele?

- Ştiu eu un spital unde colegele se concurează în maşini de lux ce nu pot circula pe şoselele României şi blănuri care cel mult riscă să te expună la agresiune. Banul nu e un scop, e un mijloc. Dacă te ocupi serios de el, omul îţi dă. Şi nu te înjură. Dacă crezi că spitalul e un loc de îmbogăţire, cumva şi cândva te va bate Dumnezeu. Căci, orice ai face, nu uita că spitalul este loc de suferinţă.

CE NU ŞTIM. „Suntem băgaţi în comă pe baze empirice”

- Pe care dintre politicienii români i-aţi „anestezia” pe o perioadă mai mare de timp?

- Anestezie se traduce din greaca veche cu nesimţire. Că unii dintre politicieni sunt nesimţiţi, nu mă miră. Dar că „boborul” nu simte nimic şi nu-i pasă? În acest caz nu ne aflăm tăticu’ în faţa ingratitudinii, ci a nesimţirii. Somn uşor Bobor!

- Toată lumea crede că sunteţi un medic vesel, plin de umor.

- Părintele Anania, închis la Aiud, a declarat că a supravieţuit sprijinindu-se pe credinţă, cultură şi umor. Umorul nu este veselie. Băşcălia este un rictus. Rictusul, rânjetul este un fel de agresiune la nivelul botului. Râsul este o formă de deviere a pornirii agresive, un comportament-supapă. Umorul este o desacralizare a egocentrismului. Înainte de a fi vesel, trebuie să ai capacitatea justei măsuri, să nu te afli în situaţia calului care se sperie de propria băşină. Ca să fii dezamăgit, trebuie să permiţi amăgirii să se manifeste. Inteligenţa îţi este dată ca să nu te amăgeşti. Amăgirea vine de la image, chip. Or, în Biblie, depozitar al experienţei umane, te avertizează „Să nu-ţi faci chip cioplit”.

- Aveţi în spate o carieră de peste 40 de ani. A plâns vreodată medicul Bacalbaşa? I-a trecut vreodată prin minte să renunţe?

- Drumul meu în anestezie-reanimare se aseamănă oleacă cu cel al lui Gagarin în Cosmos. Se spune că, atunci când a ieşit din capsula coborâtă pe pământ, ar fi spus: „Fir-ar ai dracului să fie, mi-au dat o sticlă de votcă şi mi-au spus că mă suie în expresul de Leningrad”. Şi eu am fost păcălit, n-am înţeles în ce anume mă bag. Eu m-am apucat de anestezie la vârsta de 22 de ani, la Spitalul Panduri, şi extrema tinereţe a ţinut locul anesteziei prin tâmpenie. N-am avut în viaţa mea şef. Am lucruri pe care mi le reproşez şi îmi apar uneori în faţă ca stafia tatălui lui Hamlet. Odată, după moartea prin avort a unei tinere foarte frumoase, infirmieră de spital, după multe ore de chin cu dr. Lupu, obstetrician de mare valoare, epuizat, am fost tentat să sar de la etajul şase. Altădată am făcut o depresie şi i-am declarat mumă-mi că nu mai cred în medicamente. Maică-mea a fost scurtă, la obiect: ia un purgativ şi după aia discutăm. Este o meserie care îţi dă prea multă putere şi bazată pe prea puţină ştiinţă. Pentru mine, sfatul lui Polonius către fiul său Laertas din Hamlet „Şi mai presus de toate fii credincios ţie însuţi” se traduce prin caută să nu fii porc. Cum poţi fi porc în profesie e mult de discutat.

- Credeţi în moartea clinică, în viaţa de dincolo?

- Anestezia este o comă dirijată. Faptul că cineva te bagă şi te dirijează ar trebui să facă pe oricine suspicios. Cel puţin când zbor cu avionul, ştiu că pilotul este cointeresat în ce mă priveşte prin propria viaţă, nu de frica Procuraturii şi a Colegiului Medicilor. Pentru cine nu o ştie, şi e mai bine să nu ştie, menţionez că mecanismele intime ale anesteziei cerebrale nu se cunosc. Suntem băgaţi (şi uneori scoşi) în comă pe baze pur empirice. Personal, nu am harul credinţei în viaţa de apoi. Cred că trebuie să avem o umilinţă existenţială şi mereu conştiinţa împăcată şi desuurile curate. Putem muri oricând, şi tot ce ştim clar este că avem de gestionat o existenţă finită şi cu durată imprevizibilă.

- Sunteţi un fel de „bodyguard” între viaţă şi moarte...

- Ucrainenii spun că viaţa este scurtă şi murdară ca o pelincă de copil. Unul dintre filosofii antici greci spunea că viaţa este un cadou al zeilor pe care omul are dreptul să îl refuze. Filosofia iudaică susţinea că orice viaţă este unică. Ştiinţa modernă prin neuroimagistică şi studiul plasticităţii sistemului nervos a dovedit-o. Suntem mici şi autoconstruiţi. Suntem profund dependenţi de ceilalţi. Viaţa este o călătorie onirică. În care nu există dreptate. Capacitatea de emoţie estetică conferită omului este o răsplată a acestei nedreptăţi. Ce este important în viaţă? Să nu răneşti pe cei care te-au iubit. Cadoul suprem al existenţei la sfârşitul ei este pacea cu tine însuţi.

- Ce faceţi de dimineaţa până seara?

- Întrebarea îmi aduce aminte de marele, inegalabilul „Soljeniţân”, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. În fiecare zi mulţumesc Providenţei că am un acoperiş deasupra capului şi stomacul plin. Sunt relativ sănătos. Am ce munci şi îmi place ce fac. Am oameni la care ţin şi care ţin la mine. Lucrez la spital, fac gărzi, lucrez la facultate, scriu, uneori apuc şi să citesc. Alerg încolo, alerg încoace, nu am timp să mă plictisesc. Dimineaţa îmi beau cafeaua, la prânz nesul, seara berea. Urmăresc câţiva inşi deştepţi la televizor. Mă zdrobesc cât pot să ajut câinii fără stăpâni. Sunt convins că fiecare zi este un cadou şi îi mulţumesc Domnului.

LA INDIGO. Univitelini cu drumuri şi pasiuni comune

Doctorul Nicolae Bacalabaşa s-a născut pe 4 aprilie 1944, la Bucureşti. Fratele său geamăn, Gheorghe Bacalbaşa, este medic primar obstetrică-ginecologie la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Pantelimon” din Capitală. Amândoi au o pasiune şi pentru scris. „În ce măsură seamănă şi se deosebeşte scrisul a doi gemeni univitelini, ar putea fi un subiect de studiu al celor care investighează raportul între moştenit şi dobândit”, spune Nicolae Bacalbaşa, care, de-a lungul timpului, a lansat trei cărţi: „Fals tratat de navigaţie”, „Taci şi înoată…” şi „A muri pe mare”.

AUTOBIOGRAFIE. Fraţii Bacalbaşa, singurii gemeni scriitori

„În martie 1944, mama mea era medic la spitalul din Chişinău, spital de zonă inferioară. Tata, ofiţer rezervist de tancuri, era la Bucureşti. Schimbau tancurile cu unele ruseşti performante şi se antrenau pe ele. A aflat întâmplător şi ilegal că s-a rupt frontul din Basarabia. Aşa m-am născut la Bucureşti şi nu la Chişinău. Acolo, la maternitatea Giuleşti, ne-a prins pe toţi trei marele bombardament american. Pe toţi trei, căci născuse gemeni. Spitalul a fost atins de două bombe. De murit au murit cam câţi au murit pe 11 septembrie la New York. Şi tot civili.

Liceul l-am făcut la Constanţa. Deşi gemeni, eu am dat la facultate la Bucureşti, frate-meu la Cluj. Exista un ordin secret ca doi copii dintr-o familie burgheză să nu intre simultan la facultate. Am devenit amândoi interni, apoi secundari, apoi ambii fraţi am lucrat cinci ani la Spitalul Judeţean din Galaţi. Frate-meu s-a mutat la Bucureşti, dar am rămas strâns legaţi. Şi când a avut accident de maşină la Ploieşti, eu fiind la Galaţi, fără a şti nimic am intrat imediat în fibrilaţie arterială, o gravă tulburare de ritm cardiac.

Pe mare mi-am lăsat mustaţă. Altfel eram în tinereţe greu de deosebit. Ne-am apucat de scris în acelaşi timp, fără să ştim unul de celălalt. Cel mai mult ţin la cea de-a doua lui carte, o relatare lucidă, suficient de amară în detaşarea sa despre viaţa unui ginecolog de provincie şi relaţia absolut ambiguă cu securitatea.

Din nefericire, nimic din ce este în cărţile sale nu este inventat. Din câte ştiu, suntem singura pereche de gemeni din literatura română. Amândoi suntem legaţi printr-un păcat greu. Tată-meu, suferind de un glaucom incorect şi superficial tratat, a orbit având doi băieţi medici. Dacă omul nu are simţul priorităţilor, degeaba i-a dat Dumnezeu celelalte daruri”.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/883929/Confesiunile-anestezistului-care-a-vrut-sa-se-arunce-pe-geam/

[Galati1337]

Ce le mai scoate. Zici că-i fumat tot timpul.

Foarte tare

[Relu]

De ce? Omul se exprimă un pic mai altfel, încearcă să facă haz de necaz.