Jump to content

Eu cand vreau sa fluier, fluier - primele premii


alina25
 Share

Recommended Posts

La prima participare la Festivalul de Film de la Berlin, regizorul Florin Şerban a reuşit să cucerească două dintre cele mai importante trofee, Marele Premiu al Juriului „Ursul de Argint” şi premiul „Alfred Bauer” pentru creativitate cu pelicula „Eu când vreau să fluier, fluier”.

- Ce a însemnat pentru tine participarea la Festivalul de Film de la Berlin?

În primul rand, a fost momentul când am aflat de selecţia de la Berlin; mi-au spus producătorii că am intrat în competiţie şi n-am vrut să cred până nu am primit o confirmare din partea festivalului. Odată ce am ajuns acolo, am aşteptat cu mare emoţie prima proiecţie. Era prima dată când vedeam fimul într-o sală de cinema, cu public adevărat. Proiecţia de la Berlin este un fel de etalon, fiind considerată nemaipomenită datorită sălii, proiectorului, sunetului. Acela a fost momentul de vârf pentru mine. Aveam foarte multe emoţii şi nu ştiam cum va fi primit filmul.

- Ai fost mulţumit de reacţii?

Am fost foarte mulţumit, mai ales că publicul din festivaluri este foarte critic, nu stă prea mult pe gânduri şi, dacă nu îi place filmul în primele zece minute, a ieşit imediat din sală, fiindcă poate să intre la alt film. De la noi nu a ieşit nimeni în timpul proiecţiei şi, mai mult decât atât, în a doua jumătate a filmului, când lucrurile devin foarte tensionate, nu mişca nimeni în sală, ceea ce a fost un semn foarte bun. În timpul proiecţiei, m-am uitat mai puţin la film, şi mai mult la reacţiile celor din sală şi m-am bucurat foarte tare, pentru că, pentru mine, acea proiecţie a fost, sincer să fiu, începutul la tot, era primul meu lungmetraj, era prima dată când participam la un festival. De aceea, în momentul în care am urcat pe scenă, după proiecţie, nu ştiam ce să zic, şi am spus că, pentru mine, a fost la fel de copleşitor ca prima noapte de dragoste.

- Ce ai simţit în momentul în care ai primit cele două trofee, Marele Premiu al Juriului, “Ursul de Argint”, şi premiul “Alfred Bauer” pentru creativitate?

Întâi am primit trofeul “Alfred Bauer”, un premiu care, de multe ori, e trecut cu vederea. Acest premiu a fost primit, în istoria festivalului, de oameni cu foarte multă experienţă, nu ştiu dacă l-a mai luat vreodată un debutant. Este un premiu de referinţă. M-am bucurat foarte tare când l-am primit. Pentru mine, lucrurile erau încheiate în acel moment. Noi, românii, ne-am obişnuit cu premii şi nu înţelegem că, la un festival precum cel de la Berlin sau Cannes, este de ajuns doar să participi. În momentul în care am primit “Ursul de Argint”, am fost luat prin surprindere. Bănuiam că o să luăm un premiu, dar nu am sperat că o să luăm Marele Premiu al Juriului. Când a venit, m-a lăsat total fără cuvinte.

- Care au fost ingredientele pe care ai mizat pentru a-i aduce pe spectatori să vadă filmul?

Cred că acest film are toatele datele unui success de public în România. A fost făcut pentru acest public încă de când am început să scriem scenariul, are o poveste de dragoste frumoasă, un personaj cuceritor şi carismatic, are acţiune, dramă, emoţie. Au fost multe filme bune la Berlin, dar cred că atuul nostru a fost că am venit cu un film foarte puternic. Poate să îţi placă sau să nu îţi placă, dar niciodată nu o să te lase indiferent.

- Cum s-a născut povestea filmului?

Cătălin Mitulescu şi Andreea Vălean au făcut un centru de reeducare. Pe Andreea a impresionat-o foarte mult povestea copiilor de acolo şi a scris piesa de teatru “Eu când vreau să fluier, fluier”, acum vreo 13 ani. După care, Cătălin a scris prima variantă de scenariu, şi lucrurile au rămas aşa timp de zece ani. Acum doi ani, m-a sunat Cătălin şi mi-a trimis scenariul şi m-a întrebat dacă nu vreau să fac un film. Eram în Statele Unite în acel moment, nici nu am apucat să termin de citit scenariul, şi am zis da.

- De ai ales să lucrezi cu doi actori tineri, aflaţi la început de drum, George Piştereanu şi Ada Condeescu? Nu ţi-a fost teamă?

Nu e vorba de teamă sau de curaj. Nu exista altă posibilitate. Nu am vrut să intru în zona convenţiei cu personajul principal, ci am vrut ca rolul principal să fie interpretat de un puşti foarte special, care să-şi arate vârsta. E greu să găseşti un actor cu experienţă care să aibă 19 ani.

- Ştiu că a fost un casting foarte lung, de şapte luni…

Am vrut ca cel care va interpreta rolul principal să poată duce această scenă la capăt. Nu era o problemă de talent, de carismă, de prezenţă scenică, trebuia să se creeze şi o chimie între regizor şi actor. De la început, încă de când am citit scenariul, am ştiut că protagoniştii trebuie să fie nişte chipuri foarte puternice, care spun o poveste. Atunci când George a intrat pe usă, era un băiat simpatic, drăguţ dar, după ce am stat şi am vorbit cu el, am descoperit o latură sălbatică. Aici este puterea unui actor priceput, în a te lăsa pe tine, regizorul, să ajungi in zone unde nu se simte confortabil. Cu George am reuşit acest lucru. Şi cu Ada a fost un proces lung, însă ea a venit iniţial pentru un alt rol. La un moment dat, Ada a dat o probă foarte bună şi am hotărât să o păstrez. Deşi a jucat excepţional, nu i-am spus decât cu două săptămâni înainte de filmare că pe ea am ales-o. A trebuit să mă asigur că pot să lucrez cu ei, pentru că, atât George, cât şi Ada, dar şi eu eram la primul film. De aceea, procesul a fost atât de laborios. Am stat luni de zile în casting dar, în momentul în care am început să filmăm, a mers perfect şi am terminat în 28 de zile.

- Cum ai lucrat cu deţinuţii din penitenciar, cum te-au primit, cum te-ai apropiat de ei?

Nesperat de bine. La început, m-au primit cu reticenţă. Cred că secretul a fost că am mers la ei cu inima deschisă şi le-am spus foarte clar ce vreau. Este un echilibru greu de păstrat, pentru că, dacă ei te simt că eşti slab, se vor urca peste tine, dacă faci pe şeful, n-o să-i cucereşti niciodată, fiincă ei au o grămadă de şefi acolo. Cred că a fost o relaţie care s-a dezvoltat în timp, la început erau reţinuţi, eu venisem acolo încărcat cu nişte clişee. Numai că, încet încet, băieţii aceştia şi-au dat seama că, dacă merg pe direcţia pe care eu le-o arăt, pot face ceva. Lor le lipseşte, în mod fundamental, încrederea în forţele proprii. Atunci când îi spui unui băiat din penitenciar că poate fi actor, îţi râde în faţă, nu crede că e în stare. După câteva şedinţe, i-am filmat şi le-am arătat că pot juca în filme. Iar încrederea lor a prins aripi.

- Tu ce ai învăţat de la aceşti băieţi?

A fost o experienţă foarte complexă, care m-a ajutat să-i găsesc pe cei care au jucat în film şi care a influenţat foarte mult scenariul. Scena cu mama a venit după ce i-am cunoscut pe aceşti băieţi, fiindcă asta este marea lor problemă, lipsa afectivităţii, lipsa familiei. Copiii aceia, care au făcut tâlhării şi pe care îi consideri nişte pungaşi, nu îţi vine să crezi că scriu poezii despre mama, pe care şi le pun sub pernă. Unii dintre ei nu şi-au cunoscut mama niciodată.

- Care a fost cel mai dificil moment de la filmări?

Scena cu mama, de departe, fiindcă este scena crucială a filmului. Este momentul care răstoarnă totul. Pe lângă dimensiunea socială, este o scenă în forţă. Îl aveam pe George, care are un rol dificil şi, dacă ar fi căzut în ridicol, toată scena se prăbuşea. Nici pentru Clara nu a fost uşor, care a jucat rolul mamei. Am filmat o zi întreagă, de dimineaţa până seara şi a fost un calvar emoţional pentru toţi. A fost dificil de filmat, dar şi de montat. Era o scenă crucială, care trebuia să iasă ireproşabil, de aceea montajul a durat zece zile.

Ce proiecte pregăteşti în continuare?

Am două proiecte. Unul dintre ele este „El Rumano”, un thriller scris tot împreună cu Cătălin Mitulescu. Este povestea unui ucigaş plătit care, după 25 de ani, se întoarce în România. Celălalt proiect este mai personal, o şcoală de actorie pentru oameni obişnuiţi sau pentru cei care vor să facă actorie de film. Timpul petrecut în penitenciar, alături de băieţii de acolo, m-a ajutat să îmi dau seama că prin actorie, acei copii au reuşit să îşi depăşească temerile, să aibă mai multă încredere în ei. Actoria poate avea şi o latură terapeutică, iar la aceste cursuri poate să vină oricine. Aştept întâi ca oamenii să vadă filmul şi rezultatele la care se poate ajunge cu nişte actori care nu au mai jucat niciodată şi, după aceea, sunt convins că nu vor ezita măcar să se gândească că ar putea fi actori.

http://myconfidential.ro/2010/04/florin-serban-%E2%80%9Cexperienta-de-la-berlin-a-fost-ca-prima-noapte-de-dragoste%E2%80%9D/

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.