Lucian Bute: ”Un meci de box ar trebui să placă unei femei”

[dcp100168]

Lucian Bute: “Un meci de box e un lucru care ar trebui să placă unei femei”

* “Dacă eşti un simplu sac de box, nu rezişti 12 runde în ring.” * “Boxul e o artă în care nu contează muşchii ci inteligenţa.”

Ne-am întîlnit într-o dimineaţă, la Café Louis. Tînărul filiform care a apărut în pas alert nu părea deloc fiorosul campion mondial la box care a cîştigat 26 de meciuri din 26, dintre care 21 prin KO. Lucian Bute s-a aşezat pe canapea şi, în timp ce îi studiam degetele subţiri şi graţioase, de pianist, am purces la conversaţie.

“Prin clasa a V-a eram cam bătăuş“

- În copilărie, te-ai întors vreodată acasă bătut?

- Da, sigur. Prin clasele a V-a, a VI-a, eram un pic cam bătăuş. Îmi plăcea să controlez ceea ce se întîm­pla în jurul meu. Unul dintre colegi a încercat să preia el controlul şi l-am bătut puţin. După aceea a venit cu fratele lui mai mare care mi-a umflat ochiul şi mi-a lăsat un semn pe care îl mai am şi acum, aici, pe faţă.

- Asta te-a influenţat în alegerea pe care ai făcut-o mai tîrziu?

- Nu, deloc. Boxul a apărut mult mai tîrziu în viaţa mea. Mie nici nu-mi plăcea, nu eram pasionat de asta, nu mă uitam la televizor la box. Preferam fotbalul.

- Şi, totuşi, ce a produs această schimbare crucială în viaţa ta?

- Aveam un coleg de şcoală care practica boxul şi care mi-a zis într-o zi să merg cu el la sală. Eram mic şi slab, aveam 14 ani, 46 kg, nici nu-ţi poţi imagina… Sala era în comuna unde m-am născut, Pechea, de fapt, era o fostă sală de clasă. Doi saci de box, o oglindă mică, un ring, fără duş, fără alte utilităţi. Mi-a plăcut ce am văzut acolo, mi-a plăcut ce făceau băieţii şi aşa am început să vin şi eu la antrenamente. La început, însă, antrenorul nici nu m-a băgat în seamă. Era şi un tip foarte mare, care, văzîndu-mă după o săptămînă că mă tot duceam, m-a întrebat “Măi, băiatule, tu vrei să faci box?”. Am zis da, am început şi, din acel moment, nu am mai renunţat. Peste doar 3-4 luni, am participat la Campionatul Naţional de Juniori de la Bucureşti şi am obţinut medalia de argint, ceea ce, pentru mine, un băiat de 15 ani, a însemnat o performanţă extraordinară. După numai 4 luni de zile nici nu ştiam bine ce înseamnă asta. Am fost foarte fericit cînd am primit diploma şi medalia. Au fost şi primii bani pe care i-am cîştigat.

“Mama a încercat să mă facă să renunţ”

- Părinţii au fost de acord să practici acest sport destul de dureros?

- Am avut dintotdeauna o legătură foarte strînsă cu părinţii mei, oameni cu credinţă în Dumnezeu. Fiind singurul lor băiat (mai am patru surori), sînt răsfăţatul familiei. Mama n-a fost de acord să fac box. A încercat pe toate căile să mă facă să renunţ. De cîte ori veneam lovit, îmi spunea: “Gata, mîine nu te mai duci!” Pînă la urmă, a înţeles şi m-a sprijinit. Dar e foarte stresată, săraca. După fiecare meci trebuie s-o asigur că sînt bine.

- Povesteşte-ne o zi din viaţa ta, în cantonament sau în afara cantonamentului.

- Cantonamentul înseamnă două luni de pregătire înaintea unui meci, şase zile pe săptămînă. Intru în sală dimineaţa, la 6, încep cu antrenamentul fizic plus forţă, merg acasă, mă odihnesc puţin, mănînc ceva, iar la două mă întorc la sală, să lucrez cu celălalt antrenor, Stephane Larouche – tehnică şi tactică, timp de alte două ore. Dacă simt nevoia să mă relaxez, ies cu prietenii să mănînc ceva, sau la un film, ori citesc, ori mă uit la televizor. La ora 21.00 sînt deja în pat, pentru că dimineaţa o iau de la capăt.

- Nu ai foarte multe libertăţi în timpul cantonamentului!

- E un program foarte strict şi mi-l respect pentru că ştiu ce înseamnă, acolo, pe ring. Dacă nu eşti pregătit într-un fel extraordinar, se poate nărui totul într-o clipă şi nu vreau asta. Am ajuns aici, am făcut foarte multe sacrificii, nu regret absolut nimic, îmi place ceea ce fac şi mă rog la Dumnezeu să mă ţină sănătos încă 4-5 ani, să pot rămîne acolo unde am ajuns.

- Mai faci excese cînd nu te pregăteşti pentru meci?

- Da. Mănînc, mai beau un şpriţ, mai pierd şi nopţile, mai stau pînă la 3 dimineaţa într-un club. Mă ajută să mă deconectez, să mai văd şi altceva, îmi încarc bateriile. După aceea mă întorc la antrenament cu o poftă mai mare de muncă. Tocmai pentru că nu sîntem roboţi şi avem nevoie de aceste momente.

“Doamne, ce fac eu aici, singur?”

- Vorbeşti foarte bine franceza. A venit de la sine sau ai avut un meditator special?

- A fost destul de greu pentru mine, la început, mai ales că, în 2003, cînd am plecat eu pentru prima dată la Montreal, aveam doar 23 de ani, era prima mea ieşire din ţară, nu cunoşteam pe nimeni acolo. Nu vorbeam franceza deloc, ştiam foarte puţină engleză. Îmi amintesc că am ajuns la Montreal şi era luna decembrie, -20 de grade, eram singur, cu două bagaje, nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam încotro s-o iau, nu ştiam nici franceza… M-a aşteptat Cristi Gănescu, m-a dus în apartamentul pe care mi-l închiriaseră cei de la Intersport, aproape de sală.

M-am văzut acolo şi mă tot întrebam “Doamne, ce fac eu aici, singur?”. Uşor-uşor, însă, am început să mă acomodez, mergeam la antrenament zilnic. Nu aveam maşină şi mergeam pe jos pînă la sală, prin zăpadă. Ştiam, însă, pentru ce m-am dus acolo, ştiam ce-mi doresc şi ­mi-am zis că trebuie să merg mai departe. După primul meu meci, a venit un jurnalist din Canada să facă un interviu cu mine, în franceză. Mă uitam la el şi îi făceam semne antrenorului: “Spune tu!”. Atunci m-am decis să mă înscriu la un curs intensiv de limba franceză, vreme de 6 luni, la Universitatea din Montreal. Mergeam de două ori pe zi la antrenamente, iar seara – la curs, patru ore de franceză zilnic. Era foarte obositor, însă ştiam că acolo e viitorul meu şi trebuie să le vorbesc limba. M-am obişnuit, însă, uşor, la sală auzeam numai franceza şi încet-încet, am început să vorbesc fluent. Acum nu mai am probleme cu franceza, aşa că am început să iau lecţii de engleză, cu atît mai mult cu cît meciurile mele sînt transmise pe HBO. Înainte de toate, însă, o fac pentru mine şi nu neapărat pentru televiziunea americană.

De ce U2?

- Cît la sută din statutul tău de astăzi se datorează puterii televiziunii americane, respectiv a HBO-ului, de a face show?

- Eu mi-am construit cariera şi ceea ce sînt astăzi, la Montreal. Ultimele mele trei meciuri au fost difuzate de televiziunea americană şi asta m-a ajutat să pătrund pe piaţa americană. Acum, toată lumea ştie că e un român din Canada acolo. Toate privirile sînt aţintite asupra mea şi asupra centurii mele. Sînt foarte bucuros că am pătruns pe piaţa americană, pentru că acolo se întîmplă totul: celebritate, bani şi aşa mai departe. Dacă am ajuns la nivelul ăsta, vreau să merg şi mai departe, să boxez în ringurile din Las Vegas, să fac meciuri mari.

- Înainte de fiecare meci al tău, se cîntă piesa formaţiei U2, “Where The Streets Have No Name”. De ce?

- Este melodia care mă inspiră. E o istorie mai lungă. Cînd am ajuns în Canada, nici nu şti­am de U2. Într-o zi, antrenorul meu, Stéphane Larouche m-a luat la concertul acestei trupe. A fost impresionant să văd 20.000 de oameni cîntînd cu ei şi scandîndu-le numele.

- Te-ai gîndit că va veni şi ziua cînd 20.000 de oameni vor scanda numele tău?

- Nici vorbă, eram la început. Dar acum mă bucur că am ajuns la un asemenea nivel. Emoţia mea e mare cînd trec prin mulţimea de oameni, îndreptîndu-mă spre ring. Cînd începe meciul, îmi trece.

“Îmi place ăla micu’… Tom Cruise”

- Vorbind de preferinţe, ce cărţi citeşti, ce actori de film îţi plac?

- Citesc cărţile lui Paolo Coelho. Îmi plac George Clooney şi ăla micu’… care a jucat în “Misiune imposibilă”… Tom Cruise.

- Hai să vorbim şi despre stilul Lucian Bute. Te văd foarte des în costum. E un exerciţiu de pedanterie sau aşa eşti tu?

- Aşa sînt eu. De cînd am început acest sport, de cînd am început să particip la competiţii internaţionale, să ies din ţară, mi-a plăcut tot timpul să fiu elegant. Şi în ziua de azi am rămas la fel.

- Crezi că eleganţa presupune doar costum?

- Nu neapărat. Nu. Caracterul şi omul în sine dau nota de eleganţă. Nu haina îl face pe om, ci felul în care te comporţi, în care vorbeşti. O haină poţi să o ai, însă felul în care alegi să te reprezinţi este mult mai important.

- Ai un stilist care să te sfătuiască?

- Nu, îmi aleg singur lucrurile care cred că mi se potrivesc. Mă uit în reviste, la televizor şi fur foarte mult. Ceea ce-mi place, îmi cumpăr. Îmi place mult să merg la shopping, mă relaxează. Cand sunt obosit, nervos, supărat, mă duc şi-mi cumpăr un pantalon, un tricou, ceva… Ajung acasă, în faţa oglinzii, şi probez, şi mă bucur. Mai mult ca femeile! Stau ore în şir la shopping, dar nu-mi place shopping-ul cu femeile (rîde). Am cîteva magazine în care merg de fiecare dată, iar după ce ajung acasă, încep să asortez hainele în faţa oglinzii. Fac parada modei singur. Dacă m-ar vedea cineva, cu siguranţă ar zice că am luat-o razna de la atîţia pumni.

- Ai anumite branduri care nu lipsesc niciodată din lista ta de cumpărături?

- Da, sînt fan Dolce&Gabbana, multe dintre hainele mele poartă semnătura lor. Însă asta nu înseamnă că toate hainele mele trebuie să fie de firmă. Pot să-mi iau o cămaşă no name, dar care să mi se potrivească.

- Cum stai la categoria ceasuri?

- Îmi plac foarte mult, dar nu mai mult decît hainele, recunosc. Prefer mărcile Hublot, Rolex, Chopard, Franck Muller…am cel puţin 10 ceasuri.

“Noi sîntem prea obişnuiţi pe repede înainte”

- Cum vezi diferenţele sociale dintre Canada şi România: oamenii, viaţa, ritmul?

- Canada ar trebui să stea pe loc cel puţin vreo 20 de ani pentru ca România să ajungă la nivelul ei. Noi sîntem mult prea obişnuiţi pe repede înainte, acolo lumea e mult mai relaxată, există un mers firesc al lucrurilor. Lumea e mai bună acolo. Sufleteşte, chiar. Văd asta cînd ies pe stradă şi mă recunoaşte cineva. Mă felicită şi îmi strînge mîna. Atît. La noi, oamenii sînt mult mai agresivi, aproape că impun persoanelor publice un anumit comportament: să dai autograf şi să faci poză oricînd, oriunde, oricum, chiar şi cînd eşti la masă, cu mîncarea în gură. Nu pot să spun că nu mă bucură, că nu mă flatează, dar sînt anumite momente în care aceste situaţii ar putea fi evitate. La Montreal aceste lucruri nu se întîmplă.

- Totuşi, cînd eşti acolo, simţi că-ţi lipseşte ceva, în mod fundamental, din România?

- Am cercul meu de prieteni acolo, iar dacă ne e dor de România, găsim şi restaurante, şi magazine, şi distracţie românească. Mi-e dor, însă, de familie, de cei dragi. Asta nu se poate compensa. Dar cînd plec, mă gîndesc: plec pentru două luni şi jumătate, apoi mă întorc. Singur mă încurajez că am un lucru de făcut şi trebuie să-l fac, încerc să nu mă las copleşit de dor. Rămîn român în cele din urmă şi probabil că mă voi întoarce aici, însă nimic nu este sigur, nu avem de unde să ştim ce ne rezervă viitorul. Acum urmează să aplic pentru cetăţenia canadiană. Aţa mă trage acasă pentru ca sînt român, dar nu ştiu cum vor evolua lucrurile.

- Te-ar tenta ca, după retragerea din box, să pui bazele unei afaceri?

- Cu toţii ne gîndim că, dacă ai resursele necesare, e bine să-ţi pui bazele unei afaceri care să-ţi asigure un trai lipsit de griji. Fac box de aproape 20 de ani, aşa că dacă aş iniţia ceva, probabil că ar fi într-o zonă legată de sport.

“Frumuseţea e trecătoare”

- Cum ai convinge o femeie că un meci de box e mai interesant decît o cină romantică?

- Sînt lucruri diferite. E frumos să ieşi cu iubita la o cină romantică. Un meci de box, însă, e un lucru care trebuie să placă unei femei. Şi asta chiar se întîmplă. Jumătate din spectatorii din sală sînt femei…Mulţi vin pentru spectacol. Doar 10% înţeleg cu adevărat despre ce e vorba acolo.

- Ce apreciezi la o femeie?

- Cred că frumuseţea nu contează foarte mult. Mă interesează mai mult interiorul, caracterul, simplitatea, bunul simţ. Frumuseţea e trecătoare. Te căsătoreşti, faci copii, te mai îngraşi, nu mai eşti fotomodel. Din dialog şi respect se construieşte o căsnicie frumoasă.

- Ai timp să te gîndeşti la însurătoare?

- Nu e o problemă de timp. Poate, peste o lună, întîlnesc femeia potrivită şi, peste două luni, gata, o duc la altar.

- Va fi o româncă sau o canadiancă?

- Inima şi sentimentele nu ţin de naţionalitate.

“Nu-mi place să ies în faţă”

- Eşti un om foarte discret. E felul tău natural de a fi sau e o calitate pe care ai dobîndit-o prin natura meseriei?

- Nu mi-a plăcut niciodată să ies în faţă. Cred că educaţia m-a făcut să fiu aşa, şi e cumva de înţeles. Experienţa de viaţă o acumulezi în timp şi faci diferenţa între ceea ce e bine şi ceea ce e rău. Cu toţii greşim, dar de cele mai multe ori încerc să iau deciziile bune, eu pentru mine, fără să implic pe altcineva, fără să mă las influenţat, dar şi fără să mă bat cu pumnii în piept.

- Ai accepta să fii imaginea unui brand? Ţi s-a propus?

- Da, sînt imaginea unui lanţ de restaurante din Montreal, 52 de restaurante sportive, în care se transmit şi meciurile mele. Totodată, sînt şi imaginea unui brand de maşini, Aquila, cu care am semnat un contract pentru doi ani. Mai am cîteva proiecte şi aici în România, dar, deocamdată, nu este nimic definitivat.

“Cel mai inteligent cîştigă”

- Mă uit la mîinile tale mici, cu degete lungi şi subţiri, de pianist, şi nu pot înţelege cum poţi administra cu ele acele lovituri aiuritoare…

- Boxul e o artă în care nu contează muşchii ci ceea ce faci. Cel mai inteligent cîştigă. Trebuie să-ţi simţi adversarul, să prevezi fiecare mişcare a lui.

- Cum poţi să rezişti în ring 11 sau chiar 12 runde?

- Dacă eşti un simplu sac de box, nu rezişti. E vorba de un efort fizic susţinut, de strategie şi multă luciditate. Dacă poţi să controlezi meciul, e foarte uşor să duci lupta pînă la capăt.

- Care a fost cel mai greu meci din cariera ta de pînă acum?

- Primul meci cu Andrade, din punct de vedere tactic. Pentru că nu are o tactică, e un buldozer, un om foarte agresiv, venea din toate părţile, schimba garda. Nu aveai cum să-l intuieşti. Nu are o strategie, e un încasator.

- Cît de mult te pot influenţa stratageme ce ţin de limbajul trupului? Un zîmbet te poate deturna?

- Aceste lucruri se întîmplă foarte des. Sînt cazuri în care poţi să-i fi aplicat o lovitură cumplită, iar el să-ţi zîmbească. Acest lucru s-a întîmplat la ultimul meci cu Miranda. Îţi zîmbesc ironic, îţi fac cu ochiul, sînt bravade sau reguli ale jocului de care trebuie să fii conştient. Cu toţii le folosim mai devreme sau mai tîrziu.

Codul secret: “Orgasm!”

- La meciul cu Miranda, părinţii tăi au fost prezenţi în sală.

- Au zburat pentru prima oară cu avionul peste Ocean.

- Ce ţi-au adus de acasă?

- Cîte o sticlă de vin de la Pechea. Doar asta le-am cerut. Dar după meci, mama mi-a făcut toate bunătăţile cu care mă obişnuieşte acasă.

- Cum a reacţionat mama ta la meciul cu Miranda?

- L-a “văzut” cu spatele. N-a putut să se uite.

- Ce înseamnă “orgasm” în codul tău secret?

- Antrenorul meu, Stéphane, mi-a spus că, atunci cînd îmi voi face adversarul KO, pentru prima oară, prin upercut la bărbie, voi simţi o plăcere vecină cu orgasmul. Cînd strigă “orgasm” în timpul unui meci, ştiu că am de expediat un upercut de stînga în barbă.

- Cu Miranda, ai avut orgasm?

- Da, cînd l-am văzut întins pe jos, am simţit ceva asemănător!

- Ce se aude în legătură cu viitorul tău meci, despre care premierul Boc promitea că se va ţine în România?

- Aş veni cu mare drag să boxez în România dar, deocamdată, promisiunile au rămas doar simple promisiuni.

Odată încheiat “rechizitoriul” am ieşit cu toţii la o şedinţă foto. Lucian Bute şi-a decapotat maşina, a dat drumul la nişte hip-hop, şi-a pus ochelarii de soare şi a pozat răbdător, galant şi prietenos, ca un manechin profesionist.

http://www.ziarulnational.com/stiri/Interviu/1274372658-LUCIAN-BUTE-Un-meci-de-box-e-un-lucru-care-ar-trebui-s-plac-unei-femei-