Gălăţeni pe Mont Blanc

[dcp100168]

Gălăţeni pe Mont Blanc

Trei tineri gălăţeni, pasionaţi de alpinism, au escaladat cel mai înalt vârf din Alpi şi din Europa de Vest, Mont Blanc, râvnit de majoritatea alpiniştilor din întreaga lume. Jurnalistul Ovidiu Matache (”Imparţial”), împreună cu doi prieteni buni, pasionaţi şi ei de expediţii montane, Veronica şi Teo Tălăşman, au învins vântul puternic, zăpada abundentă şi temperaturile foarte scăzute ale Alpilor. Înarmaţi cu multă pasiune şi dăruire, cei trei tineri gălăţeni au escaladat Muntele Alb al Franţei până la cota 4.400, la 400 metri diferenţă de vârf, cea mai mare realizare a lor de până acum în ceea ce priveşte expediţiile.

Tinerii povestesc cum au pornit pe 30 august, dimineaţa, din tabăra de bază pe care şi-au stabilit-o în campingul Les Cimes din localitatea Les Bossons (Franţa), pe o vreme ploioasă, pentru a profita de singura " fereastră de vreme de bună " , de două zile, prognozată de serviciile locale meteo. Prima parte a traseului, până la Nid d Aigle au parcurs-o cu telecabina şi cu vestitul Tramway du Mont Blanc, un trenuleţ cu cremalieră. Odată ajunşi în staţia terminus, au pornit spre refugiul Tete Rousse. ”Am parcurs această porţiune fără prea mare dificultate, singura problemă fiind cea a încărcăturii mari din spate ( fiecare rucsac cântărea în jur de 20 kg cu echipament şi mâncare). De la 2.500 de metri deja am intrat în zona cu zăpadă, vântul creştea în intensitate şi ningea uşor. După aproximativ 40-50 de minute am ajuns la baraca forestieră Les Rochnes la 2.700 de metri. Deja depăşisem altitudinea maximă din Carpaţii României, vârful Moldoveanu - 2.544 metri. Primele semne ale efectelor altitudinii începeau să-şi facă simţită prezenţa, în sensul unor uşoare manifestări de oboseală, însă peisajul alpin ne motiva să înaintăm. Încet-încet ne-am apropiat de refugiul Tete Rousse unde am ajuns după aproximativ două ore şi jumătate. În mod normal, aici ar fi trebuit să rămânem pentru o zi necesară aclimatizării, iar faptul că nu am făcut acest popas şi-a spus cuvântul ceva mai târziu cu vârf şi îndesat. Nu am făcut acest lucru din cauză că nu ne mai puteam încadra în cele două zile de vreme bună”, povestesc Veronica, Ovidiu şi Teo. Au făcut totuşi o scurtă pauză de circa 30 de minute în care au gătit o supă pe care au mâncat-o rapid şi s-au echipat cu toate cele necesare pentru cea mai tehnică porţiune de traseu care îi aştepta : escaladarea unui perete aproape vertical de aproximativ 700 de metri diferenţă de nivel. S-au înarmat cu căştile, colţarii şi cu pioleţii în mână au pornit încrezători către vârf. Primii 200 de metri diferenţă de nivel, traversând gheţarul de la Tete Rousse, i-au parcurs relativ uşor, încadrându-se pe creasta din vestul abruptului. Au depăşit şi primele corzi fixe şi au ajuns la Grand Couloir - un traverseu de aproximativ 100 de metri pe o faţă expusă acoperită cu gheaţă şi roci instabile, în plus, exista şi pericolul permanent al căderilor de pietre - mai este cunoscut şi sub denumirea de Aleea Popicelor sau Culoarul Morţii. ”Am reuşit să îl traversăm fără evenimente şi cu multă atenţie, după care am început urcuşul pe creasta din partea dreaptă a acestei văi cu ţinta clară : refugiul Gouter. Dificultatea acestei porţiuni constă în ascensiune pe un teren mixt (rocă şi gheaţă), cu un grad de înclinaţie mare, pasajele verticale fiind prevăzute cu corzi fixe. Am parcurs destul de repede primii metri, apoi altitudinea a început să îşi pună serios amprenta. Starea de oboseală se accentua tot mai mult. Am înaintat ceva mai greoi, am depăşit cu brio toate porţiunile tehnice, iar în jurul orei 20.00, am ajuns la Refugiul Gouter. Am rămas peste noapte aici, plătind fiecare suma de 28 euro ca să beneficiem de un somn ”dulce” …sub mese, alături de alţi alpinişti din diferite ţări. Paturile erau rezervate cu două-trei luni înainte aşa că nu am avut altă soluţie”, spun tinerii.

La ora 2 noaptea era forfotă foarte mare în sala de mese în care au dormit. Alpiniştii se echipau pentru a urca pe cel mai înalt vârf din Alpi, Mont Blanc - 4.810 metri. Din cauză că nu prea au reuşit să se odihnească, prietenii noştri au preferat să mai stea câteva ore. S-au trezit în jurul orei 6.00, s-au echipat cu toate cele necesare, ”ne-am legat toţi trei în coardă şi am pornit spre vârf. Cerul era senin, însă vântul sufla destul de tare. Am înaintat destul de greu pe zăpada permanentă care acoperă întreaga creastă, iar fiecare culme pe care o depăşeam necesita parcă un efort supraomenesc. Trebuia să fim foarte atenţi şi la crevasele care ne puteau pune viaţa în pericol. Aerul rarefiat, oboseala acumulată cu o zi în urmă, faptul că nu am fost în stare să mâncăm mai nimic cât am stat la Gouter, durerile îngrozitoare de cap, ne-au dat serios de furcă”. După aproximativ patru ore au reuşit să ajungă totuşi la Refugiul Valot. Am aşteptat în zadar aproximativ o oră ca efectele altidunii să mai dispară. Cea mai bună metodă pentru a scăpa de manifestările cauzate de altitudinea ridicată este să cobori. A fost frustrant să ne aflăm la aproximativ 400 de metri de cel mai înalt vârf din Alpi şi să realizăm că ţinta noastră nu putea fi atinsă în acele condiţii. Fizic eram doborâţi, iar a doua zi nu mai puteam urca din cauza timpului nefavorabil anunţat de meteorologi. A fost greu să renunţăm, dar se spune că "un alpinist viu este mai bun decât unul mort". După ce am făcut câteva poze cu vârful de care ne despărţeau doar câţiva metri, am început coborârea spre Refugiul Gouter. Se făcuse deja ora 15 şi am decis ca abia în ziua următoare să coborâm mai departe. Am dormit din nou în sala de mese de la Gouter”.

Nori ameninţători se adunau deja în creastă, semn că decizia de a coborî cât mai repede a fost cea mai bună. Au început coborârea în jurul orei 9.00 pe acel perete vertical de 700 de metri. Efortul depus era acum mai mic faţă din urmă cu două zile. Coborau încet, atenţi, mai ales că începuseră adevărate avalanşe de roci cu dimensiuni apreciabile şi care ricoşau în toate direcţiile cu cât se apropiau mai mult de Grand Culoir. ”În astfel de situaţii nu îţi rămâne decât să te ascunzi sub o stâncă mai înaltă pentru că o simplă cască pe cap nu te poate salva. Am aşteptat ca rocile să nu se mai desprindă şi am traversat Aleea Popicelor în paşi grăbiţi. Am ajuns în jurul orei 13.00 la refugiul Tete Rousse, ne-am odihnit puţin, şi am coborât mai departe, astfel încât în jurul orei 16.00 am ajuns în staţia de unde am urcat în Tramwai du Mont Blanc. În jurul orei 18.00 ne aflăm din nou în campingul Les Cimes. A început o ploaie abundentă, iar la peste 2.500 de metri ningea, vântul viscolind zăpada. Eram cu toţii obosiţi, însă în parte mulţumiţi că am reuşit măcar să ajungem pe creasta Alpilor”, povestesc tinerii, vizibil emoţionaţi.

Ovidiu povesteşte că a fost o experienţă extrem de interesantă, obositoare, dar care le-a adus o satisfacţie enormă în momentul în care au depăşit pragul de 3.000 de metri, pentru că, spune el, de acolo încep problemele cauzate de aerul rarefiat şi s-au temut de cum vor reacţiona. ”Cred eu că am reacţionat destul de bine având în vedere faptul că nu am avut posibilitatea să rămânem cel puţin o zi la refugiul Tete Rousse pentru aclimatizare. Am învăţat din această primă experienţă la o asemenea altitudine cât de importantă este această aclimatizare. Ca munte, se spune că Alpii încep acolo unde se termină Carpaţii, prin urmare este greu de făcut o comparaţie între Carpaţii româneşti şi Alpi. Peisajul este unul diferit. În Alpi există gheţari, sunt acele crevase care îţi pot pune în pericol viaţa dacă nu eşti atent, chiar şi pe cea a coechipierilor deoarece grupul merge legat în coardă, dar nu pot să spun că Alpii sunt mai frumoşi decât Carpaţii sau decât orice alt munte. Asta pentru că fiecare munte are specificul lui, pasajele lui tehnice, frumuseţea lui. Sunt la noi în ţară destule masive montane poate mai spectaculoase decât unii munţi din afara ţării”, povestesc Ovidiu, Veronica şi Teo.

http://www.impartial.ro/index.php?func=articol&domeniu=Social&articol=7

[dcp100168]

Doi gălăţeni au cucerit vârful Mont Blanc

Teo Tălăşman şi Ovidiu Matache, redactor şef la săptămânalul „Imparţial” au reuşit să învingă, pe 23 iulie 2012, lupta cu înălţimile colosului Mont Blanc.

Aceasta nu a fost prima lor tentativă de a-i veni de hac vârfului montan. Cei doi şi-au mai încercat puterile şi acum doi ani, când din cauza vremii care se anunţa foarte proastă şi a lipsei de timp pentru o aclimatizare propice au fost forţaţi să renunţe cu doar 400 de metri înainte de a-şi împlini visul. În acest an au reuşit să şi-l împlinească . „Doar 400 de metri diferenţă de nivel au stat, atunci, în calea unui vis. A fost frustrant. Ne-am întors la finele lunii iulie anul acesta cu un plan bun şi am reuşit luni, 23 iulie, în jurul orei 10.30, să ajungem pe acest vârf, la 4.810 m”, a explicat Ovidiu Matache.

Expediţia a durat patru zile, de pe 21 până pe 24 iulie, iar traseul pe care au mers cei doi alpinişti a fost Franţa - Les Houches - Ref. Tete Rousse 3.167 m - Ref. Gouter 3.817m - Ref. Valot 4363m - VF. Mont Blanc 4.810 m.

Ovidiu Matche ne-a relatat pe larg cursul expediţiei.

Sâmbătă, 21 iulie 2012 (Les Cimes - Tete Rousse)

„Povestea începe într-o dimineaţă mohorâtă, în campingul Les Cimes din micuţa localitate franceză Les Bosonnes, ca şi în urmă cu doi ani. Mai întâi ne-am deplasat cu telecabină până la punctul numit Belvue, apoi cu faimosul Tramway du Mont Blanc care ne-a lăsat ceva mai jos faţă de anul 2010, în staţia Mont la Chat. Norii groşi învăluiseră totul în jur şi nu întrezăream mai nimic la câţiva metri în faţă, în spate, stânga sau dreapta. Am pornit pe un traseu deviat către cabana Rochnes întrucât în zonă se desfăşurau lucrări la calea ferată folosindu-se dinamită. După aproximativ o oră şi jumătate de mers susţinut cu rucsacurile în spate cântărind aproximativ 15-20 de kilograme (echipament specific - pioleţi, coardă, carabe, căşti, hamuri, saci de dormit, plus apă, mâncare şi câte şi mai câte) am ajuns în apropiere de cabana forestieră Rochnes, la 2.700 de metri. Cam mult spus cabană, întrucât e părăsită de ani buni şi în afară de un acoperiş deasupra capului nu îţi oferă nimic; în condiţii extreme se dovedeşte a fi însă un loc mai mult decât confortabil. Am zărit-o doar preţ de câteva secunde prin ceaţă groasă, am luat rapid o gustare şi am înaintat către refugiul Tete Rousse.

Cu cele 15 kilograme în spate nimic nu mai pare uşor, dar am continuat şi după aproximativ 4 ore de la plecarea din Mont La Chat am ajuns la acest refugiu situat la 3.167 metri.

Nu am mai riscat ca în 2010 să ne ducem mai departe către următorul refugiu, Gouter de la 3.817 metri, pentru a nu avea probleme cauzate de aerul rarefiat. Cu o zi în urmă ne-am făcut rezervări pentru o noapte la Tete Rousse şi-a prins foarte bine. În ciuda unor uşoare dureri de cap cauzate de altitudine, după un somn bun, a doua zi dimineaţă ne simţeam destul de bine”, a explicat alpinistul.

Duminică, 22 iulie 2012 (Tete Rousse - Gouter)

După o noapte de aclimatizare şi somn, chiar dacă altitudinea îşi făcea simţită prezenţa dându-le celor doi dureri de cap la propriu, Teo şi Ovidiu s-au pornit pe căţărat cea mai tehnică porţiune a trasului, după cum au spus chiar ei. „Am plecat în jurul orei 7.30 de la Tete Rousse pe o vreme frumoasă, friguroasă, dar limpede. Cei aproximativ 700 de metri diferenţă de nivel până la refugiul Gouter nu ne-au mai pus probleme atât de mari ca în 2010 datorită unei mai bune aclimatizări.

Din când în când se mai auzeau mici căderi de pietre pe traictoria Grand Coloir, un traverseu destul de periculos din acest motiv. Am depăşit acest culoar destul de repede, mai cu seamă că faţă din urmă cu doi ani zăpada a lipsit pe această porţiune.

Am întâlnit totuşi mici porţiuni cu gheaţă, dar puteau fi evitate destul de uşor. Ultimii 50 de metri diferenţă de nivel din cei 700 au cam scos sufletul din noi din cauza pantei foarte accentuate şi a greutăţii din spate.După aproximativ trei ore şi jumătate am ajuns la refugiul Gouter, un lucru foarte important care a creat premisele unei aclimatizări corespunzătoare pentru ceea ce urma celei de-a treia zi de la plecare. Mici dureri de cap am suportat totuşi. Ne-am cazat din nou sub mese ca şi în 2010 la acest refugiu pentru un somn de noapte de patru ore. S-a meritat însă şi acest lucru chiar şi pentru cei 35 de euro plătiţi pentru un astfel de loc. Timpul mai lung petrecut aici a ajutat foarte bine la aclimatizare”, a mai spus Ovidiu Matache.

Luni 23 iulie 2012 (Gouter - Vf. Mont Blanc)

Povestea continuă după o noapte agitată şi nesomn, în aşteptarea marelui moment, când alpiniştii şi-au pus la punct echipamentul - bocanci, colţari, pioleţi, căşti, beţe, rucsacuri - răvăşit prin cele două săli destinate depozitării acestora şi au pornit în jurul orei patru dimineaţă spre vârful Mont Blanc. „Era întuneric, vânt şi frig, temperaturile coborând la minus 15 - 20 grade Celsius. Ghidaţi de luminile frontalelor câştigam pas cu pas altitudine.

După aproape trei ore de vânt năprasnic care nu prea ne-a lăsat să respirăm în voie am ajuns la refugiul Valot (4.362 metri). Este locul în care în urmă cu doi ani am fost nevoiţi să renunţăm la ascensiunea pe cel mai înalt vârf din Alpi din cauză că nu am avut atunci suficient timp pentru o bună aclimatizare. De această dată ne-am simţit mult mai bine. Ne-am adăpostit de vântul pârdalnic la acest refugiu preţ de câteva minute. Cu excepţia dimensiunii foarte mari acest refugiu seamănă izbitor de bine cu cele întâlnite peste tot în munţii noştri. Şi ne-am continuat drumul tot mai sus, peste toate culmile întâlnite, acoperite de gheţarul veşnic. Pieptişuri adevărate care fără un bun antrenament şi o aclimatizare pe măsură te pot întoarce repede din drum. În plus crevasele întâlnite îţi dau mici fiori. Pe măsură ce înaintam vântul se înteţea tot mai mult, depăşind în rafale 100 km/h. În rest, frumos, senin, dar vântul i-a întors din drumul spre vârf pe foarte mulţi alpinişti şi ghizi în acea zi.

La ora 10.30, cu tot cu acest vânt, străbătând culmile una câte una, în stânga prăpastie, în dreapta la fel, pe o potecă lată nu mai mult de 20-30 de cm, am reuşit să ajungem cu bine pe vârful Mont Blanc, la 4.810 metri, cel mai înalt din munţii Alpi.

Vântul aici ne lovea şi mai puternic, parcă dorind să arunce în hău pe oricine îi stătea în cale. Nu am zăbovit mai mult de 2-3 minute pe vârf din cauza rafalelor de vânt.

Nici poze nu prea am putut să facem acolo sus, lentilele aparatelor foto se umpleau rapid de zăpadă viscolită, iar bateriile pe care le ţinusem lipite de corp cedau şi ele rapid.

Aşa că am coborât încet-încet spre refugiul Gouter cu acelaşi vânt nebun care nu a vrut să ne dea pace deloc. A tot crescut în intensitate ajungând să smulgă bucăţi mari de zăpadă întărită de pe culmile expuse.

La refugiul Gouter am revenit după zece ore de la plecare (6 dus şi 4 întors). Pentru seara respectivă am avut rezervare pentru două paturi aşa că am putut dormi boiereşte”, a povestit gălăţeanul.

Drumul de întoarcere

Teo Tălăşman şi Ovidiu Matache au plecat dimineaţă de la refugiul Gouter spre Tete Rousse, pe o porţiune dificilă de traseu, pe care au depăşit-o după circa două ore, fiind atenţi la orice zgomot care ar fi putut provoca căderi de pietre. „Fiind foarte dimineaţă rocile erau stabile aşa că nu am avut parte de surprize neplăcute. Am parcurs aşadar acest abrupt fără probleme, iar la Tete Rousse ne-am odihnit un sfert de oră, dar nu am apucat să ne bem bine cafeaua că a trebuit să părăsim rapid terasa din pricina elicopterului care vine cu aprovizionarea.

Am revenit pe traseu şi în mai puţin de o oră am fost la Rochnes, de unde, după circă alte două ore am ajuns la staţia Mont la Chat. Ne-am deplasat din nou cu tramvaiul, apoi cu telecabina şi după-amiază ne-am cazat din nou în campingul Les Cimes”, a încheiat Ovidiu Matche.

Galaţiul are doi oameni care au cucerit cel mai înalt vârf din Alpi, iar gălăţenii au, prin aceasta, un motiv în plus de a se mândri. Sponsorii expediţiei sunt „Imparţial” şi SC „Pasmatex” SA, dar aproape le-au fost şi Societatea Jurnaliştilor „Dunărea de Jos” şi părinţii. „Nu considerăm că ne-am luat revanşa, un munte trebuie respectat oricum”, este fraza care încheie jurnalul expediţiei.

impartial.ro