Jump to content

Maricel Voinea, viaţa unei legende


dcp100168

Recommended Posts

Maricel Voinea, viaţa unei legende

Vorbeste calm, cu un amestec de mandrie si modestie, ca-n Maramures. Dupa accent, n-ai spune ca a fost plecat o singura zi din tara. Are 1,90 metri si o conditie fizica care nu te lasa sa-i ghicesti varsta. Cand vorbeste cald, fara pretentii, despre pustiul cu o minge, care exersa singur la sala, si care a devenit rege in Romania, „toredo” in Spania si fenomen in Germania, se transforma. Chiar daca n-ai sti nimic despre celebra aruncare cu efect, despre meciurile de legenda sau despre spectacolul care facea multimea sa vibreze, din felul in care ii rad ochii, intelegi totul: handbalul inseamna pentru el pasiune, destin si viata. De fapt, totul. Maricel Voinea, cel mai valoros handbalist pe care l-a avut Maramuresul a acordat extrem de putine interviuri de-a lungul vremii. GAZETA de Maramures a reusit sa-l intalneasca pe Voinea la recenta lui vizita in Maramures si sa-l bage pe „terenul amintirilor”. Urmeaza „povestea cu efect” a unui fenomen, a unuia dintre cei mai iubiti sportivi din toate timpurile, a unei legende: Maricel Voinea.

S-a nascut pe 17 martie 1959, la Galati. In 1972 isi incepe ucenicia in handbal la Scoala sportiva Bacau (joaca la Stiinta Bacau pana in 1976). Intre 1977-1989 activeaza la HC Minaur. Traseu sportiv: ‘89-‘92: Avidesa Valencia (Spania); ‘92-‘94: Leutershausen (Germania); ‘94-‘98: Northorn (Germania); 1989-2000: Ibbenburen (Germania), antrenor-jucator, reuseste promovarea; 2000-2002: Lansberg (Germania), antrenor-jucator, reuseste promovarea; 2002-2004: Fürstenfeldbruk (Germania). Dublu campion mondial universitar (‘82 si ‘85), medaliat cu aur la Supercupa campionilor mondiali si olimpici (‘83), doua medalii de bronz la Jocurile Olimpice (‘80 si ‘84). Este inventatorul unui efect care-i poarta numele. Desemnat al doilea sportiv maramuresean al secolului. Este casatorit cu Eugenia, are un fiu, Bogdan si un nepotel care spera sa-i mosteneasca pasiunea pentru handbal.

Are ochii vii, extrem de limpezi si albastri, si te priveste direct, in ochi. Asa cum a fost obisnuit toata viata. Frontal, cu riscuri, cu greutati, cu sacrificii, fara rezerve, fara ocolisuri, fara regrete. E un «munte de om», dar nu face caz nici de statura, nici de conditia sau forta fizica. Vorbeste cald. Vorbeste calm. Si tot ce nu spune, lasa sa i se citeasca pe fata si in ochi. E modest. Extrem de modest. Nu se lauda si nu vrea sa epateze. Se prezinta simplu: «Maricel Voinea» si se aseaza la masa. Pana sa ma decid daca pare mai degraba galatean, neamt sau maramuresean, incepe o discutie pe teme obisnuite, despre educatie, mentalitati, diferente dintre est si vest. Pare extrem de echilibrat si de simplu. Cand il intrebi insa despre handbal, se transforma. Ochii incep sa-i rada si sa i se umezeasca. Te priveste tot frontal, dar e cu gandul altundeva. In urma cu patru decenii. Acolo unde a inceput totul.

„Povestea cu handbalul a inceput in anii ’70, la scoala, cu copiii. Dupa aia s-a dezvoltat. Am inceput sa merg la scoala sportiva”. A facut mai multe sporturi, dar handbalul a ramas prioritar. Era sportul ideal pentru el, un baiat subtirel si destul de firav, dar care isi dorea cu disperare sa castige: „Mi-a placut in general sa castig. Mi-a placut sa lupt pana la sfarsit. Am avut incredere in mentalitatea de castigator. Nu-mi placea sa pierd”. Zambeste si continua sa povesteasca ca, pe atunci, nu se gandea ca va ajunge sa joace in Divizia A, in echipa nationala. Pe atunci, juca din joaca. Provenea dintr-o familie modesta, cu sase copii. Fratele lui juca deja handbal. Dar el se gandea ca va ajunge mai degraba sa ingroase randurile clasei muncitoare pe santierele patriei. Viata a vrut insa altfel. Pe atunci, n-avea multe distactii la indemana. N-avea calculator sau alte mijloace la indemana ca sa-si omoare timpul. Avea o minge. Si a folosit-o din plin. A devenit „vrajitor de mingi”. Juca la HC Stiinta Bacau si prin 1976, pustiul care dadea goluri pe banda rulanta s-a trezit cu oferte de la echipe importante. La un meci fusese vazut de Lascar Pana, asa ca printre „pretendenti” se afla si Minaur Baia Mare. Cand il intrebi cum de a ales Baia Mare, zambeste iar. Din ochi i se citeste raspunsul: „destinul”. Dupa o scurta pauza, continua: „De fapt eu n-am vrut sa vin la Baia Mare. Cand juca Baia Mare cu Bacaul era incrancenare, se imparteau coate”.

Isi aminteste de un cot, rade amuzat si nostalgic, apoi redevine serios: „Au venit intai frate-meu si cu Boros de la Bacau si au zis «nu vii si tu ca am vorbit cu domnul Pana si zice sa vii». A zis «hai, ca faci scoala» - eram in clasa a X-a, «primesti apartament, salar»”. Pentru un tanar de 17 ani, care semna pentru indemnizatie, dar de fapt nu o primea si care nu avea nimic, oferta a fost tentanta. Si a venit. La finalul sezonului 1977-1978, Voinea si-a adaugat la palmares primul trofeu: Cupa Romaniei la handbal masculin, aflata la prima editie!

Tot in aceeasi perioada, a exersat efectul Voinea. Aruncarea care l-a dus in istoria handbalului mondial ii provoaca inca un zambet: „a fost dintr-o joaca. Am vazut la un jucator de la Bacau. El a scapat mingea. A fost o secunda, nu a observat nimeni, numai eu”. Atunci, prin anii ’70, rusii inventasera apararea agresiva, la 10-11 metri de poarta. Curand, multe echipe, inclusiv de club, au preluat acest stil. Maricel Voinea vroia sa dea goluri. Asa ca a cautat solutii. A inceput sa exerseze cu mingea, iar in 79, intr-un meci cu Elvetia, si-a lansat celebrul „efect Voinea”. Cum a fost? Mandru si sincer, Voinea raspunde: „Reactia a fost una de uimire, mai ales pentru mine. Conceptia mea a fost sa fiu cu o secunda mai destept ca portarul. Si am riscat. Daca nu risti, nu ai sanse. Sunt linistit, echilibrat, nu prea vorbesc, dar pe teren ma transformam. Pe teren incercam sa dau totul sa castig. Sa castige echipa. Pentru mine nu era important sa dau multe goluri, ci sa castige echipa.

Fiind la un sport de echipa, toti au contribuit la succesul echipei». Erau vremuri bune. Vremuri in care «minunea Blonda» si Minaur ridicau zeci de mii de oameni in picioare si trezeau din amorteala pe oricine. Dar spune serios ca nu se considerau vedete. Lumea ii iubea, ii mai invita la o bere, le cerea autografe. Dar ei, el, ramasesera aceiasi: campioni, dar niste oameni simpli, modesti. E drept, si conditiile erau mai stricte. Lui Lascar Pana ii placea sa le asigure totul, dar cerea in schimb disciplina. Iar ei erau multumiti ca aveau mingea, terenul, suporterii. Conta si siguranta oferita de Club, e drept. Erau incadrati la mina Cavnic. Avand sotii, copii, era important sa stie ca au venit. Dar Voinea nu si-a cuantificat niciodata efortul sau sacrificiile in bani. Ci in pasiune. Filosofia lui era simpla: handbalul era totul si ii dadea totul. Cantonamentele lungi, drumurile obositoare cu trenul, antrenamentele, toate paleau in fata bucuriei de a invinge, a bucuriei de a juca. Se opreste. Face o scurta pauza, ca sa accentueze ce urmeaza si continua: „Am avut mare noroc cu familia. Sotia a stat tot timpul in spatele meu, m-a incurajat, m-a ajutat”. Se opreste iar si isi aminteste de Spania.

Maricel Voinea a fost unul dintre putinii sportivi care au reusit sa plece, cu contract, in strainatate, in timpul regimului comunist. Cum? Rade: „Am avut noroc. Am jucat in Spania, doua meciuri amicale cu spaniolii si au zis am vrea sa te luam. Zic nu stiu, sa intreb federatia. Si era secretarul federatiei, Marinescu, cu noi. Si l-am intrebat. Zice din partea noastra trebuie sa ai un contract de minim 2000 de dolari, 70% la federatie si 30% iti raman tie. Zic bine. Am venit la Club, am vorbit cu ’nea Pana si dupa o vreme am plecat in Spania. Aveam 30 de ani. Am jucat in Spania, apoi in Germania“. S-a acomodat repede, mai ales ca, dupa cateva saptamani a plecat in Spania si sotia lui, Eugenia. Acolo a urmat o alta etapa de glorie. O etapa in care „minunea blonda“ a devenit „Toredo“. Spaniolilor le placea spectacolul, le placeau golurile si le placea Voinea. Il aclamau. Numai ca a plecat. Spune sincer ca nu se prea intelegea cu antrenorul: „Zicea inainte de meci sa nu faci circ. Faceam spectacol. Spectatorii se uitau sa ma lase sa bag 7 metri, si el nu ma lasa. Dupa ce am plecat, la un an l-au dat afara». Amintindu-si de spanioli si de Toredo, revine in Baia Mare, la Minaur. Daca ii ceri sa faca o comparatie intre atmosfera din Spania si cea din Baia Mare zambeste: «In Baia Mare era alta atmosfera. In Baia Mare erau salile arhipline. Pentru noi, ca jucatori, conta foarte multe. Suporterii sunt al optulea jucator. Pot sa te impinga. In meciul cu Drott Halmstad Suedia de exemplu, am avut un moment de euforie cand am dus meciul la 6-7 goluri diferenta. Spectatorii te ridica, iti dau elan, forta. La noi erau spile pline si cand jucam cu Sannicolau Mare. Si ’nea Pana ne-a lasat sa facem joc intuitiv. Vorbeam doi-trei jucatori intre noi, dar facea jocul pe moment. Nu erau faze studiate”.

Daca ii ceri sa cotrobaie printre momentele de bucurie si dezamagire, ochii i se lumineaza si pare ca le retraieste aievea: „Sunt meciuri pe care nu le mai tin minte, dar sunt multe pe care ti le aduci aminte in detaliu. La Zaporoje cand a dat Stamate gol in ultimul minut si nu se stia daca e gol, am asteptat, si cand am auzit ca-i gol, a fost un moment de detensionare, de bucurie totala. Cu suedezii, cand am castigat la 10 goluri. Niciun jucator nu se gandeste ca poti castiga la 10 goluri. La campionatul mondial din ’82 in Germania, trebuia sa-i batem pe spanioli si aveam medalia de bronz in buzunar. Dar am pierdut si am jucat pentru locul 5-6. Asta a fost o tragedie”.

Dupa Spania a ajuns in Germania. In 1999 a fost numit antrenorul formatiei HC Ibbenbüren, cu care a reusit promovarea in prima liga germana de handbal in anul 2000. In 2002, de data aceasta in calitate de antrenor-jucator al formatiei TSV Landsberg, a reusit sa repete performanta. Si-a incheiat cariera de jucator in 2002, cand a ajuns la Fürstenfeldbruck, o echipa din liga a patra germana. Aici a mai antrenat doi ani, stabilindu-se definitiv in acest oras si retragandu-se din activitatea de antrenor in 2004. Desi nu mai joaca, a ramas la fel de apropiat de handbal. Vorbeste cu aceeasi pasiune despre sportul care i-a schimbat viata, ca si cum s-ar pregati sa intre pe teren. Se mira de lipsa de sponsori de la unele cluburi, de salariile exorbintante de la altele, care concureaza indemnizatiile din afara, de transformari, de regres. Ii pare rau ca juniorii nu pot fi pastrati la cluburi. Ii pare rau ca salile nu mai sunt la fel de pline. Dar ii ceea ce-l priveste, nu-i pare rau de nimic. Din zambet si privire iti dai seama ca, de-ar fi sa se intoarca in timp, in anii ’70, tot o minge ar alege. Mingea care l-a facut o legenda.

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=11037

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

Povestea legendei lui Maricel Voinea

Maricel Voinea este cel mai valoros handbalist pe care l-a avut Maramureşul, un fenomen, unul dintre cei mai iubiţi sportivi din toate timpurile, o legendă.

S-a născut pe 17 martie 1959, la Galaţi. În 1972 îşi începe ucenicia în handbal, la Şcoala sportivă Bacău (joacă la Ştiinţa Bacău până în 1976). Între 1977-1989 activează la HC Minaur. Traseu sportiv: ‘89-‘92: Avidesa Valencia (Spania); ‘92-‘94: Leutershausen (Germania); ‘94-‘98: Northorn (Germania); 1989-2000: Ibbenburen (Germania), antrenor-jucător, reuşeşte promovarea; 2000-2002: Lansberg (Germania), antrenor-jucător, reuşeşte promovarea; 2002-2004: Furstenfeldbruk (Germania). Dublu campion mondial universitar (‘82 şi ‘85), medaliat cu aur la Supercupa campionilor mondiali şi olimpici (‘83), două medalii de bronz la Jocurile Olimpice (‘80 şi ‘84) . Este inventatorul unui efect care-i poartă numele. Desemnat al doilea sportiv maramureşean al secolului, este căsătorit cu Eugenia, are un fiu, Bogdan, şi un nepoţel care speră să-i moştenească pasiunea pentru handbal.

Legătura care avea să-i marcheze viaţa cu handbalul a început prin anii 1970, apoi s-a dezvoltat. Făcea mai multe sporturi, dar handbalul a rămas prioritatea şi dragostea lui. Juca la HC Ştiinţa Bacău şi prin 1976, puştiul care dădea goluri pe bandă rulantă s-a trezit cu oferte de la echipe importante. La un meci fusese văzut de Lascăr Pană, aşa că printre “pretendenţi” se afla şi Minaur Baia Mare. La finalul sezonului 1977-1978, Voinea şi-a adăugat la palmares primul trofeu : Cupa României la handbal masculin, aflată la prima ediţie! Tot în aceeaşi perioadă, a exersat efectul Voinea. Aruncarea care l-a dus în istoria handbalului mondial. Atunci, prin anii '70, ruşii inventaseră apărarea agresivă, la 10-11 metri de poartă. Curând, multe echipe, inclusiv de club, au preluat acest stil. Maricel Voinea vroia să dea goluri. Aşa că a căutat soluţii. A început să exerseze cu mingea, iar în 1979, într-un meci cu Elveţia, şi-a lansat celebrul “efect Voinea”. Maricel Voinea a fost unul dintre puţinii sportivi care au reuşit să plece, cu contract, în străinătate, în timpul regimului comunist, întâi în Spania, apoi în Germania.

În 1999, a fost numit antrenorul formaţiei HC Ibbenbüren, cu care a reuşit promovarea în prima ligă germană de handbal în anul 2000. În 2002, de data aceasta în calitate de antrenor-jucător al formaţiei TSV Landsberg, a reuşit să repete performanţa. Şi-a încheiat cariera de jucător în 2002, când a ajuns la Fürstenfeldbruck, o echipă din liga a patra germană. Aici a mai antrenat doi ani, stabilindu-se definitiv în acest oraş şi retrăgându-se din activitatea de antrenor în 2004. Deşi nu mai joacă, a rămas la fel de apropiat de handbal.

gazetademaramures.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.