Jump to content

Centru pentru copiii cu dizabilităţi la Lieşti


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Centru pentru copiii cu dizabilităţi la Lieşti

14 copii cu dizabilităţi mentale şi fizice vor primi îngrijiri speciale în Centrul de Zi din Lieşti.Ideea înfiinţării unui astfel de centru aparţine unei mame cu doi copii cu handicap. Este vorba de Mihaela Mihalache, care în loc de resemnare şi neputinţă, a ales să schimbe şi să ajute viaţa celor din jur. Prin acest gest, tânăra mamă vrea să ofere o şansă copiilor la o viaţă mai bună: „Mi-am dat seama că trebuie să fac mai mult pentru copiii mei şi pentru ceilalţi din sat. Aşa s-a născut ideea acestui proiect. Chiar dacă la început a fost greu, am continuat să merg înainte şi am crezut că într-o zi lucrurile se vor schimba şi voi găsi oameni care să mă susţină”.

Primăria Lieşti a pus la dispoziţie spaţiul şi va asigura plata utilităţilor, iar un kinetoterapeut din sat s-a oferit să lucreze voluntar la început.

Sprijinul oferit copiilor în Centru este de tip educaţional, de recuperare şi socializare, ceea ce îi va ajuta foarte mult. Cei 14 copii vor participa la activităţi specifice şi, de asemenea, vor primi asistenţă şi sprijin din partea personalului: kinetoterapie şi masaj.

Cum pentru toate acestea este nevoie de fonduri, iar asigurarea cheltuielilor de de funcţionare a Centrului este un aspect dificil în acest moment, orice donaţie venită pentru susţinerea acestuia înseamnă enorm pentru copii. Personalul centrului a apelat la firme pentru donaţii şi persoane fizice pentru 2% din impozitul pe venit, însă acestea nu sunt suficiente. „Mai avem nevoie de manuale, rechizite şi suplimente alimentare”, ne-a declarat Aurora Chiosea, purtătorul de cuvânt al Fundaţiei „Inimă de Copil”.

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Umanitar-_O_noua_sansa_pentru_copiii_cu_dizabilitati_0_325167531.html

Link to comment
Share on other sites

Initiativa e laudabila.

Ce mai trebuie stiut este faptul ca aceste persoane, in functie de gradul de handicap (infiferent ca e locomotor sau psihic), primesc de la stat in baza gradului ce i se atribuie (usor, grav, grav cu insotitor etc), o suma de bani lunara. Care variaza intre minim cca 100 si 720 lei (la grad de handicap grav cu insotitor). Deci persoanele ce au grija de aceste persoane cu dizabilitati, beneficiaza de bani din partea statului, bani ce revin de pe urma fiecarei persoane/copil cu probleme. In afara de acest ajutor banesc, mai au dreptul si la alte facilitati: 12 foi de drum gratuite pe an de persoana, cu tren accelerat clasa a II a,ce pot fi folosite si de insotitor/intretinator/tutore, parcari gratuite oriunde in tara, la masina, tabere sociale gratuite (minim una pe an), si inca altele (nu mi le amintesc acum).

Suna decent, dar totusi, chiar si asa, sistemul social din Romania nici pe departe nu se ridica la cel ce-l ofera tarile occidentale.

Link to comment
Share on other sites

  • 4 weeks later...

Mihaela Mihalache - pentru copii, până în pânzele albe

Nu s-a lăsat până nu şi-a văzut copiii cu dizabilităţi îngrijiţi într-un centru special amenajat în comuna natală. Este una dintre poveştile reale care au fost premiate, joi seara, în cadrul Galei Premiilor Patricipării Publice, organizată, în incinta Teatrului Naţional, de Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe).

Mihaela Mihalache este mamă a unui băiat de 16 ani şi a unei fete de 7 ani, ambii cu handicap fizic sever, el cu lichid pe creier, ea nevoită să respire cu un aparat special. Mama lor a primit din partea CeRe premiul „Până în pânzele albe" pentru că a reuşit să înfiinţeze în localitatea unde locuieşte, comuna Lieşti din judeţul Galaţi, un centru de zi pentru copiii cu dizabilităţi. Acolo sunt trataţi copiii săi şi alţi 12 minori din comună.

Însă până să ajungă la această realizare, Mihaela Mihalache a trebuie să treacă peste mai multe şocuri: a fost dată afară din casă de propriile rude, a fost ignorată multă vreme de autorităţi şi a fost muştruluită în nenumărate rânduri de oameni care preferau ca aceşti copii să sufere în continuare decât să se afle că în Liteşti există o astfel de problemă. „La un moment dat, cei de la primărie au vrut să-mi interneze copiii într-un centru de plasament, dar am refuzat categoric. Am zis că voi lupta în continuare, chiar dacă va fi să stau la umbra nucului", îşi aminteşte femeia, spunând cuvintele pe nerăsuflate, cuprinsă de povestea pe care parcă o retrăieşte.

În cele din urmă, primarul comunei a cedat şi i-a pus la dispoziţie două camere. Apoi, fundaţia „Inimă de Copil" a venit cu un kinetoterapeut care să aibă grijă de cei mici, la început ca voluntar. Iar Mihaela Mihalache a organizat totul, ocupându-se inclusiv de transportul tuturor copiilor care au nevoie de tratament. „Copiii vin, sunt din ce în ce mai mulţi, avem şi pe lista de aşteptare. Nu ne mai poate da nimeni înapoi, depăşim orice obstacol", conchide cu hotărâre.

Pentru cea de-a doua ediţie a Galei Premiilor Participării Publice - G3P au fost primite aproape 50 de înscrieri, din care juriul a ales 10 câştigători.

http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/incapatanatii-care-au-pus-participarea-publica-in-miscare-200560.html

Link to comment
Share on other sites

Bătălia pentru două destine

Nici nu mai ştie de câte ori le-a ţinut lumânarea aprinsă copiilor ei gândindu-se că-i pierde. Mihaela Mihalache s-a bătut pentru viaţa lor până în pânzele albe. Cel mai greu pentru ea nu a fost să îngrijească doi copii cu dizabilităţi. Cel mai greu i-a fost când a rămas pe drumuri cu băiatul în scaun rulant şi fetiţa în braţe, privită de sus de localnici: „Mama cu doi handicapaţi”. Pentru ca şi Marius-Valentin şi Raluca să zâmbească, să se bucure de şansa de a învăţa la grădiniţă, de jocul cu alţi copii, Mihaela Mihalache s-a luptat pentru înfiinţarea unui Centru de zi pentru copiii cu dizabilităţi în Lieşti.

În ciuda dispreţului cu care a fost tratată, a refuzurilor absurde: „Ce le trebuie la doi handicapaţi?! Ţine-i în casă!”, a găsit sprijinul unor Oameni la care înţelepciunea e dublată de un suflet mare: primarul PNL din Lieşti, Iulian Boţ, şi inimoşii Fundaţiei „Inimă de Copil” din Galaţi. Aşa s-a născut Centrul de Zi, o veritabilă grădiniţă, la care Primăria asigură spaţiul, plata utilităţilor şi a kinetoterapeutului Sorin Vizitiu, iar „Inimă de Copil” a venit cu experienţa anilor de lucru cu copiii cu dizabilităţi.

„Moare! Nu mai moare!”

„Vă veţi chinui toată viaţa”, a auzit în sala de naşteri Mihaela Mihalache, dar n-a ştiut că asistenta i s-a adresat ei. Marius-Valentin a fost până la un an şi ceva un copil sănătos, despre care medicii spuneau doar că se dezvoltă mai încet.

Dr. Carmen Şchiopu, cea care în repetate rânduri i-a salvat viaţa băiatului şi surorii sale, l-a diagnosticat corect: „Dacă va merge vreodată sprijinit de pereţi eşti mulţumită? Atunci vom lupta!”.

Şi a început marea bătălie: tratamente, medicamente scumpe şi greu de găsit, recuperări la Oradea, Târgu Mureş... La şapte ani Valentin mergea, se juca, vorbea, se înţelegea cu toţi. „Când nu putea să alerge după copii, se descălţa şi bătea ghetele cu băţul crezându-le vinovate de neputinţa lui”, povesteşte mama. Atunci s-a petrecut tragedia: a căzut şi s-a lovit la cap.

A intrat în comă. La spitale au fost trataţi cu indiferenţă: „«Lasă-l să moară că nu e bun de nimic!» Mă dădeau afară că moare, mă chemau înapoi că nu mai moare. I-am implorat să-l salveze! Dr. Şchiopu, un om atâta suflet, m-a trimis cu salvarea la Cluj”, povesteşte dna Mihaela. Hidrocefalie a fost diagnosticul dur, a urmat operaţia şi MINUNE! Valentin şi-a revenit!

„Murea cu fiecare secundă”

Înainte de lovitura băiatului, Mihaela a rămas însărcinată cu Raluca. Toţi medicii o asiguraseră va fi bine. Cât timp Valentin s-a zbătut între viaţă şi moarte, sarcina a avansat, iar medicii au refuzat orice intervenţie. La naştere, Raluca a fost declarată sănătoasă. Ce bucurie! La două săptămâni Valentin s-a îmbolnăvit grav. Patru luni l-a vegheat cu lumânarea. Raluca nu respira bine. „Murea cu fiecare secundă, se sufoca şi îi transmitea starea fratelui ei. Intrau în comă împreună. Când i-a pocnit un vas secundar băiatului, Raluca a intrat în criză. Am luptat pentru ea şi dr. Şchipu a salvat-o din nou”. „De la un an, Raluca a început să se piardă: nu mai mergea în premergător. E strigător să-i priveşti şi să ştii că pot muri. Parcă e prea devreme şi prea greu pentru nişte copii...”, povesteşte mama.

A primit şi Raluca un diagnostic la fel de dur ca Valentin. Mama plăteşte chirie pentru aparatul de oxigen al fetei. Când Raluca avea un an şi Valentin opt au rămas pe drumuri, casa le-a fost luată şi vândută pe motiv că având copii cu dizabilităţi nu pot moşteni nimic. A pierdut şi gospodăria! Cu sprijinul fraţilor şi al părinţilor, Mihaela a luat totul de la capăt! N-a mai avut bani de recuperare pentru Valentin şi o doare sufletul că băiatul care altădată mergea, stă acum, la 16 ani, în scaun rulant.

„Să zâmbească şi copiii mei, şi alţii pe lângă ei!”

Pe 15 septembrie, Mihaelei îi plângea inima că toţi copiii merg la şcoală, numai ai ei nu. Un an a făcut naveta cu Raluca la grădiniţa specială din Galaţi. Şi Valentin voia la grădiniţă! S-a dus la primarul Iulian Boţ cerând un spaţiu cât de mic unde să aducă trei-patru copii cu dizabilităţi, să aibă grădiniţa lor. I s-a dat un loc la grădiniţa din sat, dar părinţii copiilor şi una dintre educatoare s-au opus: „Ce să caute handicapaţii lângă copiii noştri?!”. A muncit o lună în construcţii în străinătate ca să facă rost de jucării. „Mi-a plăcut să lupt chit că unii îmi spuneau: dă-i, nu te mai chinui! Merg în patru labe, fac tumbe numai să se bucure copilul meu! Dacă zâmbeşte el, zâmbesc şi eu!”, spune mama.

Graţie primarului Iulian Boţ şi a „Inimii de Copil”, s-a înfiinţat Centrul de Zi unde 14 copii vin cu drag. Spaţiul impecabil de curat şi de prietenos, decorat cu tot felul de personaje e poveste, desene educative şi lucrări executate de copii arată ca orice altă grădiniţă. „Oricât de târziu ar adormi, Raluca şi Valentin sunt primii care se trezesc să meargă la grădiniţă. Îşi aleg hainele şi sunt mândri de ele: «Sunt frumos!» Toţi copiii cu handicap pot zâmbi şi te fac fericit. Sunt aşa de gingaşi!”, spune mama mândră de copiii ei, Valentin şi Raluca!

Handicapul e la noi!

Cât timp am vorbit cu nemaipomenita mamă, Mihaela Mihalache, am stat cu copiii. Am vorbit cu ei, ne-am zâmbit unii altora, ne-am jucat. Le-am admirat lucrările – ce bucurie pe ei când au descoperit culorile şi pensulele, când au pictat şi desenat în contur pentru prima dată în viaţă! Adevăratul handicap este la noi, cei care nu putem accepta semenii cu nevoi speciale!

http://www.viata-libera.ro/articol-Batalia_pentru_doua_destine__2.html

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

O mamă extraordinară a transformat suferinţa ei în bucurie pentru 14 copii cu handicap

Mihaela Mihalache (36 ani) din Lieşti are o poveste cu totul specială. Mamă a doi copii născuţi cu deficienţe, Mihaela a decis că resemnarea nu este o soluţie şi că trebuie să lupte. Nu doar pentru copiii ei, ci şi pentru alţi copii aflaţi în dificultate. Ca urmare, ea a înfiinţat, în satul în care locuieşte, un centru de zi pentru sprijinirea copiilor cu handicap psihic sau fizic.

„Am realizat că trebuie să fac mai mult pentru copiii mei şi pentru ceilalţi copii bolnavi din sat. Aşa s-a născut ideea acestui proiect", spune Mihaela, care lucrează ca voluntar, zi de zi, în centru.

Noroc şi cu primarul

Centrul de zi de la Lieşti - unde sunt îngrijiţi 14 copii cu deficienţe - nu ar fi fost posibil fără sprijinul inimosului primar Iulian Boţ. „Doamna Mihaela mi-a cerut ajutorul, iar eu nu am putut să rămân indiferent la o astfel de iniţiativă pornită din inimă. Am pus la dispoziţia copiilor un spaţiu adecvat, cu mobilierul necesar şi pentru care plătim utilităţile de la bugetul local", ne-a declarat primarul.

Fundaţia „Inimă de Copil" este o altă componentă esenţială a acestui proiect extraordinar, dat fiind că asigură personalul specializat pentru a lucra cu copiii cu deficienţe. Micuţii sunt atraşi în activităţi specifice, în funcţie de problemele pe care le are fiecare. Ei beneficiază de recuperare prin kinetoterapie şi masaj, activităţi de dezvoltare a abilităţilor de autocontrol, de abilitare manuală, organizarea şi formarea autonomiei personale.

„Mereu avem nevoie de bani"

Principala problemă a centrului este, în acest moment, finanţarea cheltuielilor de funcţionare. Copii au nevoie de rechizite, de manuale speciale, de suplimente nutritive, iar toate acestea costă.

Cum totul se bazează pe donaţii, iar criza îşi face făcută simţită prezenţa, din păcate, şi în privinţa numărului de acte de caritate, lucrurile sunt departe de fi idilice la centrul de zi din Lieşti. Fiecare zi este o nouă încercare pentru cei de aici.

Însă Mihaela Mihalache nu se lasă învinsă: „Vreau ca acest centru să funcţioneze cât mai mult timp. Aceşti copii chiar au nevoie de ajutorul nostru, iar noi trebuie să facem tot ce putem pentru a-l menţine funcţional. Nu putem să le ucidem speranţa".

Premiu pentru iniţiatoare

Entuziamul şi dedicarea Mihaelei Mihalache, iniţiatoarea acestui proiect demn de toată lauda, au fost recunoscute public în cursul anului trecut. Ea a primit o diplomă specială la Gala Premiilor Participării Publice, trofeu cu care se mândreşte foarte mult. „Mă bucur că mi s-a recunoscut munca, dar cel mai mult mă bucur că aceşti copii primesc o şansă la un trai normal", a mai spus Mihaela.

adevarul.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...
Mamă pentru copiii de care nu vrem să ştim

Mici comunităţi adormite sunt trase după ele de lideri adevăraţi, care reuşesc să facă mai mult decât autorităţile. Nu au funcţii, nu sunt bogaţi, dar îşi urmăresc cu atâta ardoare scopurile, încât toţi oamenii comunităţii simt nevoia ca, unul câte unul, să se încoloneze în spatele lor. Este şi cazul unei femei simple dintr-o comună gălăţeană care, de una singură, a creat un centru de asistenţă pentru copiii cu handicap.

„România liberă“ lansează astăzi un serial despre micii eroi ai zilelor noastre: acei oameni care şi-au dedicat viaţa îndeplinirii unui obiectiv pentru comunitatea din care fac parte. Fie că vorbim de cartiere, mici localităţi sau colectivităţi cu nevoi speciale, aceşti oameni merită să fie un exemplu pentru semenii lor, mult prea resemnaţi în faţa greutăţilor.

În episodul de astăzi prezentăm povestea Mihaelei Mihalache din comuna Lieşti care a creat cu mâna ei, din nimic, un Centru de zi pentru copiii cu handicap în localitatea în care s-a născut şi trăieş­te. S-a luptat cu mentalită­ţile oamenilor, cei care considerau că „handicapaţii” n-au nici un viitor – de ce să te mai îngrijeşti de soarta lor?! Dar ea, un om simplu, a reuşit să pună în mişcare instituţiile statului, să atragă de partea ei şi o fundaţie umanitară. Şi visul i s-a împlinit, zice ea, mai mult decât îşi închipuia la început.

Printre copiii care au învăţat să zâmbească

Povestea e mai cruntă, cu cât despici mai adânc firul în patru. Am ajuns în Lieşti, aproape de centrul comunei, pe o străduţă prăfuită. O casă mică, în dreapta, îngrijită, şi tabla deasupra uşii anunţă că aici e ceea ce caut eu. Mi-a ieşit în cale o femeie cu zâmbetul pe buze. E la mijlocul vieţii. Dar ridurile de pe faţă vorbesc în locul ei. Intrăm. Patru camere aici. Colorate. O sală de mese, o cameră pentru kinetoterapie, o cameră de lucru individual, o sală – cea mai mare – în care copiii pot sta împreună, pentru socializare. Dar pustiu. Acum, aproape de ora prânzului. E cald, şi sunt condus în curtea mică, din spatele clădirii. De acolo se aud vocile copiilor. Ajung la ei. Adunaţi în jurul unei mese. Voci sau sunete greu de înţeles. Unii stau în cărucioare cu rotile, alţii pe scaune. Doi dintre aceşti copii sunt ai Mihaelei, gazda mea. Amândoi în câte un cărucior cu rotile. De-asta spunea gazda, la un moment dat, că Dumnezeu i-a dat o cruce nu numai pentru ea, ci şi pentru ceilalţi copii din Lieşti, care au şi ei aceleaşi probleme, ca şi copiii ei.

Calvarul unei mame

Marius, de 18 ani, Raluca, de zece ani - copiii Mihaelei. El cu retard mintal cu parapareză. La 7 ani diagnosticat cu hidrocefalee ventriculară. Notez cuvânt cu cuvânt durerea rostită în termeni medicali. Băiatul operat pe creier, la vârsta la care alţii ca el se bucură de prima zi de şcoală. Sora lui părea, la naştere, sănătoasă, continuă mama să-mi spună câte ceva despre copiii ei. Părea, până când, de la 11 luni, s-a observat regresul. Iar la vârsta de doi ani şi jumătate suspectă de miestenia gravis, o afecţiune a sistemului muscular. Ajunsese chiar la tub pe oxigen, ca să fie ţinută în viaţă. Mihaela spune că şi-a crescut singură copiii, cum a ştiut. Cum a putut. A făcut ­cursuri de specializare pentru îngrijirea persoanelor cu handicap. Dar nu ştiu dacă există cursuri şi pentru a merge mai departe, în ciuda a ce-ţi spun vecinii, „prietenii”. Nu, nu există, spune amar Mihaela, care nu o dată a fost îndemnată să-şi abandoneze copiii. „Avem o problemă de mentalitate. Nu se acceptă uşor adevărul. Deşi mulţi au în familia lor pe cineva cu probleme grave de sănătate”, iar oftează Mihaela. Dar din interior respiră totuşi o forţă năvalnică. Femeia asta te încarcă pur şi simplu cu energia ei, cu felul pozitiv în care priveşte viaţa, lăsând amarul de-o parte.

Prima rază de speranţă­

Lieşti e o comună cu peste 11.000 de locuitori, la 55 de kilometri de Galaţi. Mihaela îmi spune ce-a făcut în urmă cu câţiva ani - şi-a urcat într-o zi fata, cu tot cu cărucior, în microbuz, să plece la Galaţi, s-o înscrie la un Centru de zi, unde sunt îngrijiţi copiii cu handicap. Auzise de la o cunoştinţă despre un asemenea serviciu social. Pleca dimineaţa, îşi ducea fata acolo, apoi stătea toată ziua prin Galaţi, până la ora 15.00, când trebuia să-şi ia fata acasă. Dar efectul îngrijirii specializate n-a întârziat să apară. Fata nu mai ţipa, era atentă la ce se întâmplă în jurul ei, avea reacţii la ceea ce i se spunea. Ar fi vrut să-şi ducă şi băiatul la Centru, zilnic. Dar ce te faci, tu, femeie singură, pe drum, cu doi copii, fiecare în câte un cărucior?! Era cu mult peste puterile ei. Şi a renunţat. Doar la acest drum. Nu şi la bătălia care urma.

Asalt asupra Consiliului Local

E ca atunci când ridici capul din pământ. Şi descoperi ce nu văzusei până în acel moment. „Credeam că numai eu am problema asta. Pe urmă a descoperit că şi alţi părinţi din comună au copii cu diverse probleme. Situaţii de viaţă la fel de dificile, ca şi în cazul meu. Oamenii care au asemenea probleme se marginalizează, nu ies în faţă, îşi pierd curajul. Iar ceilalţi din jurul nostru nu ne înţeleg”, continuă femeia. Până când ea n-a mai vrut să stea deoparte. A început să bată la uşile Primăriei, când erau şedinţele Consiliului Local, şi mai-marii obştei propuneau să facă un parc, un trotuar. Mihaela a ieşit atunci în faţă şi a spus - „în primul rând, faceţi ceva pentru oamenii oropsiţi!”. Şi atunci s-au uitat toţi cu mirare la femeia asta, de parcă venise de pe altă planetă. Ea dădea peste cap toate planurile, tot bunul mers, liniştea comunei. A început să fie cunoscută de toţi. „Mă numeau aia cu handicapaţii”, îşi aminteşte, după ce a propus autorităţilor locale amenajarea unui loc în care toţi copiii şi tinerii cu handicap din comună să se strângă zilnic, să socializeze, să fie îngrijiţi de cineva de specialitate, să le fie dată o şansă. Cineva a întrebat-o dacă „handicapaţii” fură găini. Alţii i-au reproşat că face comuna de râs. Auzi, să faci aici un centru specializat pentru copiii cu handicap! Ca şi cum n-ar fi trebuit să se ştie că prin locurile aste se nasc şi copii cu astfel de probleme.

Victoria din 2009

Mihaela a mers din poartă-n poartă, acolo unde ştia că există câte un copil cu probleme grave. A stat de vorbă cu părinţii şi ei au fost de acord că e bine să-şi dea copiii la un astfel de Centru, în care să stea câteva ore pe zi. Aflase, pe atunci, de cinci astfel de copii. „Surpriza mea a fost ca primarul să mă asculte. Mi-a zis că se va gândi la propunerea mea, să găsească o soluţie”. S-a încercat, mai întâi, ca într-o grădiniţă din comună să fie aduşi copiii cu handicap. Nu s-a putut. Părinţii celorlalţi copii, cei normali, s-au opus. „Mi-am dat seama că lumea nu ştia nimic despre ce înseamnă handicapul”, continuă gazda mea, recunoscând că la un moment dat îşi pierduse orice speranţă. „Nimeni nu crede că, dacă sunt ajutaţi, aceşti copii au o şansă, îşi pot reveni într-o oarecare măsură”, o ascult pe Mihaela cu câtă convingere vorbeşte. Alţii din comună o întrebau, în batjocură, cum îi merge „afacerea cu handicapaţii”. N-a ţinut seama de răutăţi şi a continuat cu ideea ei. Vestea bună a venit în decembrie 2009, când primarul i-a spus că s-a găsit soluţia. O parte din clădirea în care func­ţiona Poliţia locală a fost dată în folo­sinţa viitorului Centru. „Chiar din ziua aceea m-am şi pus pe treabă, să fac curăţenie”, retră­ieşte femeia aceste clipe. A primit vopsea de la Primărie, diverse materiale pentru curăţe­nie. Lucrurile începeau să se mişte. Dar tot nu era suficient.

Sprijin de la „Inimă de Copil”

Ai nevoie de tot felul de aprobări, să înfiinţezi o astfel de instituţie. Mihaela avea nevoie de sprijin specializat. Cineva i-a spus că trebuie să ia legătura cu un ONG. „Nu ştiam pe nimeni. M-am apucat să caut, în Galaţi. Dar eram aproape sigură că n-o să mă bage nimeni în seamă”. A nimerit la uşa Asociaţiei „Inimă de Copil”. Cu inima strânsă, le-a explicat ce vrea să facă. Apoi a văzut că lucrurile erau cu totul altfel decât se aştepta. Ideea ei a fost imediat îmbrăţişată, iar cei de la fundaţie au venit imediat în Lieşti. Au curs apoi vizitele instituţiilor statului - Inspectoratul Şcolar Judeţean, specialiştii de la Inspectoratul pentru Persoanele cu Handicap. Mihaela ştia un kinetoterapeut, un prieten, de la Tecuci, care a venit din prima clipă alături de ea, ca voluntar. Nimeni n-a pus beţe-n roate proiectului.

Schimbarea mentalităţilor

Deschiderea oficială a Centrului a fost în februarie 2010. Lumea din comună s-a adunat să vadă ce păruse până mai ieri o ciudă­ţenie. Au venit şi preoţi, şi profesori, şi copiii de la şcolile din comună. Şi oficialităţile. Totul se schimbase. Viziunea oamenilor. Mihaela rupsese o barieră. A mentalităţilor. Un patron de magazin din comună a venit la ea şi i-a spus că el asigură, gratuit, mâncarea copiilor din Centru. Dar oamenii din comună nu au venit cu mâna goală. Au adus jucării de acasă. Au adus daruri. Pentru copiii cu handicap, care până mai ieri fuseseră priviţi drept paria comunităţii. Sau nu fuseseră priviţi deloc. La bisericile din comună au început să se facă chete pentru noul Centru. Unde azi sunt înscrişi 13 copii, dintre care trei din comunele învecinate. S-a dus vestea despre ceea ce s-a întâmplat în Lieşti. Primăria achită utilităţile noii instituţii, iar Asociaţia „Inimă de Copil” plăteşte salariile Mihaelei şi kinetoterapeutului Sorin Vizitiu. „Pot să vă spun că acest Centru e o mândrie pentru comună”, mă asigură Mihaela.

Pregătiri pentru serbarea de 1 iunie

Stau acum alături de aceşti copii, la masă. Aud despre parapareză, tetrapareză - unul dintre copii are o formă gravă, apoi sindrom Down, majoritatea celor de aici asociaţi cu întârzierea psihomotorie. Asta spune kinetoterapeutul, Sorin, despre cei pe care-i îngrijeşte. „M-am legat sufleteşte de acest loc”, zice Sorin. Anul trecut, de 1 iunie, copiii au fost îmbrăcaţi în costume populare. S-a făcut o mică serbare. Vara bate din nou la uşă, iar de data asta, de 1 iunie, va fi o serbare şi mai frumoasă, cu o scenetă. Mi se arată desene pe care aceşti copii le-au făcut. Aşa cum au putut ei. Linii simple, la prima vedere, dar care sunt rezultatul unei lupte aprige.

„Uite că se poate!”

L-am întrebat pe primarul din Lieşti, Iulian Bot, cum defineşte naşterea Centrului pentru îngrijirea copiilor cu handicap din comuna sa. Şi mi-a răspuns scurt - „a fost o luptă a binelui împotriva răului”. Am aflat despre povestea asta de la Centrul de Resurse pentru Participare Publică, organizaţie care a şi premiat-o pe Mihaela Mihalache, în cadrul Galei Participării Publice, din 2010, în numele unor calităţi pe care le-am dori mai des întâlnite în România - curaj, determinare şi mobilizare, dedicaţie sau responsabilitate. Mi-au atras atenţia cuvintele rostite, cu acea ocazie, de directorul CeRe, Oana Preda, referindu-se la oameni ca Mihaela - „unii spun că la noi nu se poate. Ba pardon, uite că se poate!”...

romanialibera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 9 years later...

Şcoala unde copiii învaţă să se bucure şi iau note pentru zâmbet

De mai bine de zece ani, Mihaela Mihalache din Lieşti le este vatră şi suflet copiilor cu nevoi speciale din comună, familiilor lor, dar şi pentru alţii aflaţi în aceeaşi situaţie în comunele învecinate. Centrul pentru copii cu dizabilităţi, pe care l-a deschis în 2010, are în prezent 18 copii, cu vârste între 3 şi 18 ani, care suferă de afecţiuni grave sau mai uşoare, dar pentru care întâlnirea cu Mihaela a fost norocul vieţii lor.

În 2010, când a bătut la uşa primarului Iulian Boţ şi l-a rugat să o ajute să înfiinţeze o cămăruţă unde astfel de copii să se poată întâlni, iar părinţii să se bucure şi ei de sprijin, era o femeie singură, cu doi copii cu dizabilităţi, băiatul de 15 ani şi fata de şapte. Făcea cu greu naveta Lieşti - Galaţi, Lieşti - Oradea pentru a-i duce la terapie, dar şi din nevoia de a întâlni oameni care se confruntă cu aceleaşi probleme, care să înţeleagă, să vină cu un sfat, cu un cuvânt bun, cu o scânteie de înţelegere. A pornit de la propria nevoie, dar ştia că la fel ca ea sunt mulţi. A găsit înţelegere la primar, care i-a oferit patru cămăruţe, pentru care plăteşte de atâta vreme şi utilităţile. Dar Mihaela, cu o energie de neimaginat, a ştiut să coopteze în jurul ei oameni care să o ajute să transforme centrul de zi într-o casă caldă şi primitoare, unde copii şi părinţi găsesc rostul propriei existenţe în căutarea fericirii ascunse în bucuriile simple ale vieţii. A colaborat cu fundaţii cu experienţă, a învăţat de la alţii, a făcut cursuri de terapie, de logopedie şi kinetoterapie. Şi toate le-a făcut fără a căuta profit pentru ea. Lumina frumoasă din spatele intenţiilor ei a atras întotdeauna oameni care s-o ajute. Şi aşa, cu fonduri puţine, provenite din donaţiile altora, cu ajutor de la voluntari, centrul de zi care funcţionează acum sub umbrela Asociaţiei "Suflet lieştean Mihaela 2017" nu numai că are grijă de 18 copii, dar le-a şi redat bucuria de a trăi lor şi familiilor lor.

"Centrul are un singur angajat. De anul acesta, am şi eu jumătate de normă, pentru că aşa putem obţine licenţa. Până acum, am fost voluntar, deşi sunt coordonatoarea centrului. Nu am alt venit decât cel de însoţitor pentru un copil cu handicap. Dar am pornit de la zero, am muncit cu ziua, în sat, pe unde am găsit şi am dus totul la centru. Am fost şi femeie de serviciu, am făcut terapie, am schimbat scutece, nu am făcut economie de nimic, dar sunt fericită că am putut face asta, iar copiii mei sunt mari acum, au 28 şi 20 de ani. Ne bucurăm de viaţa pe care o avem. Ne este greu, dar suntem fericiţi aşa. Fără a ne uita peste gard, cu ciudă, la vecinii care au poate mai mult şi sunt mai norocoşi", vin cuvintele şuvoi, dintr-un preaplin sufletesc.

Deşi în alte părţi familiile care au copii cu probleme plătesc bani grei pe terapii şi recuperare, aici se plăteşte suma modică de 100 de lei de copil pe lună, restul fiind gratuit.

"Nu mâncare, nu milă de genul acesta vreau să le ofer copiilor din centrul de zi. Asta e responsabilitatea părinţilor. Vreau să aibă un loc unde să vină să socializeze, să se mângâie, să se joace cu alţi copii ca ei. Unii sunt în cărucior, alţii nu vorbesc. Terapia ajută, dar nu face minuni. Însă faptul că îl ţii conectat cu lumea, îl faci să fie prezent, îi dai sentimentul că e important, asta e lucrul cel mai bun. Trebuie să înveţe nişte reguli, ca să poţi să eviţi tragediile, să nu-ţi plece pe poartă, să-l calce maşina, să mănânce singur, să se îmbrace, să se dezbrace. Suntem mai greoi, ne mişcăm mai încet. Nu vorbim, nu suntem deştepţi, nu ne pricepem la nimic. Dar putem să ne bucurăm. Am fost în tabere, am făcut cursuri de călărie, am plantat copaci, am strâns gunoaiele din păduri, am făcut serbări şi spectacole. Am trăit bucuria la maximum. Nu ne interesează diplomele. Nu ne interesează premiile. Important este zâmbetul copilului. Pentru asta mă lupt", mai spune Mihaela Mihalache.

E clar că pentru cei 18 copii, Centrul "Mihaela" e mai acasă decât înseamnă "acasă", iar fiecare bănuţ e folosit pentru familiile care au scăpat de corvoada unei navete la terapeuţi.

"Marea întrebare pentru toată lumea e cum se finanţează astfel de asociaţii. Răspunsul e simplu. Din cei 3,5 şi 20 la sută din impozitul pe venit. Din donaţiile oamenilor de rând. Cei care doresc să ne ajute pot descărca formularul de pe pagina de Facebook a asociaţiei, unde se pot urmări şi activităţile noastre", mai spune coordonatoarea centrului, Mihaela Mihalache.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.